Burta si inima

Între lumea nostră interioară și cea exterioară există multe legături, poduri.
Oricât de mult am dori să ascundem unumite lucruri despre omul nostru interior, ele vor fi „trădate”, mai devreme sau mai târziu, de către omul nostru exterior.
Trupul, prin înfățișarea și (in)expresivitatea lui comunică neverbal despre ceea ce se întâmplă, sau nu, în sufletul omului. Combinând cele două aspecte, interior cu exterior, cineva a descris îmbuibarea ca fiind „îngrășarea feței și înfometarea inimii”.
Azi se fac bani din mâncare, ca niciodată!
„Fast-food”-urile fac bani repede și sălile de fitness profită de lanțul slăbiciunilor numit „plăcerea de a mânca”. Producătorii de sucuri „sprijină” și ei eforturile celor care nu vor să se îngrașe și au scos produse „diet”, cu zero calorii, fără aditivi, fără conservanți.
Când auzim cuvântul îmbuibare ne gândim imediat la cei grași, obezi care se uită cu groază la cântar și în oglindă. Da, lor le place să mănânce. Mănâncă repede și mănâncă muuuult.
Parcă ar fugi cineva după ei sau ei după cineva.
Partea problematică a acestei plăceri (lăsată de Dumnezeu) este că ea ajunge să domine tot ceea ce este important în viață, reducând și îngustând toate celelalte plăceri și bucurii ale vieții la exercițiul mâncatului și băutului. Pavel ne spune în 1 Cor 6:12-13 că lucrurile sunt bune în măsura în care ele nu pun stăpânire pe noi. În cazul acesta plăcerea de a mânca, senzația de a experimenta satisfacția plinului, pune stăpânire pe om și-l conduce, manipulează în toate căile lui. Pe oriunde merge, omul nu se mai gândește decât la mâncare …  unde va mânca, ce va mânca, cu cine va mânca? În mod inconștient, totul se programează în jurul meselor.
Și în fiecare zi refrenul este același.
Pentru cei care nu au probleme cu pofta de mâncare, ceea ce am scris li se pare ciudat, ireal. Gurmanzii însă, știu că este adevărat.
Nu toți supraponderalii pe care îi întâlnim au probleme cu plăcerea excesivă de a mânca.
Unii au probleme, disfuncții hormonale, fiziologice și nu trebuiesc judecați ca și ceilalți care sunt sănătoși.
Ca urmare, când vedem pe cineva supraponderal să nu ne grăbim să judecăm după aparențe, înfățișare. Să punem întrebări, să fim îngăduitori și nu aspri.
Cu toate acestea, nu trebuie să rămânem la suprafață, ci trebuie să sondăm și în adâncimile sufletului. Se prea poate ca în spatele burții pline să fie o inimă goală, în spatele unei fețe grase să fie un suflet slăbit.
Medicii știu că în spatele anorexiei și bulimiei stau probleme sufletești care trebuiesc vindecate.
Dacă îți vine mereu să mânânci, întrebă-te: oare ce nevoie interioară (înafară de faptul că s-ar putea să-ți fie foame) am acum și încerc s-o împlinesc la nivelul trupului (exterior)?
Satisfacția sațietății (fie ea și temporară) la nivelul trupului îndulcește amăreala sufletului sau umple un pic din golul sufletului. Mâncarea, acest anestezic temporar pentru durerea sufletului, disponibilă la orice colț de stradă devine mijlocul accesibil și nevinovat pentru calmarea durerii interioare. Iar mâncatul … sportul cu cei mai mulți suporteri! 🙂

Virtuțile și viciile sunt legate între ele.
Aproape pentru orice virtute morală se găsesc două vicii, care vor duce virtutea spre extreme. Un viciu o ia în direcția excesului, surplusului, excedentului.
Al doilea viciu o ia în direcția opusă, a deficitului – minusurilor.
Cumpătarea este virtutea care reglează plăcerea de a mânca, ținând-o între limitele în care nu degenerează în excese repetate, dar nici în direcția abstinenței încăpățânate.
Când dorința și plăcerea de a mânca scapă de sub control și devine ea însăși stăpână, dând constant ordine spre umplere și satisfacție în exces, atunci cumpătarea s-a transformat din „fata cuminte” în „regina îmbuibare„.
Când dorința și plăcerea de a mânca sunt reduse la minim, când mâncatul este un rău necesar, când nu este bucurie la mâncare, ci doar apatie, atunci cumpătarea s-a transformat din „fata cuminte” în „regina scobitoare„. Pentru „scobitori” plăcerile și bucuriile sunt întotdeauna vinovate și trebuiesc însoțite de penitență, pocăință. Dacă ar avea dreptul și curajul ar scoate de la Cina Domnului tandemul vinovat „pâine – vin” și ar introduce tandemul curat „pâine – apă”. Pentru ei/ele sărbătorile sunt un chin, o cruce pe care o duc cu resemnare și demnitate.

Sărbătoarea Paștelui se apropie. Să ne pregătim pentru ea.
Să ne bucurăm cu moderație, cu cumpătare de lucrurile pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru bucuria noastră.
Să îndrăznim să postim, să ne abținem temporal de la anumite acțiuni care am văzut că tind să ne controleze. Noi putem nega faptul că suntem controlați de ceva, amăgindu-ne.
„Postul scoate la suprafață, descoperă lucrurile care ne controlează!” (Richard Foster)

30
mart. 2012
AUTOR Gili
COMENTARII No Comments

Lasă un răspuns