Cât sunt eu aici, tu nu vei …

Am auzit în ultima vreme, din surse diferite, informații despre tot felul de ierarhizări ale fricilor. Acest subiect reverberează profund în inima mea. Devin sensibil și atent când vine vorba despre ceva atât de familiar și nedorit. Se spune că cea mai mare frică a oamenilor, iată și ierarhizarea, este frica de respingere. Cine aș fi eu sau tu, să punem la îndoială ce spun cu tărie specialiștii?

Problema majoră cu fricile noastre este că, adulți fiind, nu mai suntem conștienți de ele, deși ne conduc din umbră, din subconștient. S-au așezat acolo, de mult; atât de demult, încât am uitat de ele. Le-am permis să intre în viața noastră prin experiențele copilăriei, atunci când nu aveam filtre adulte și sănătoase de interpretare. Am evaluat și interpretat evenimentele copilăriei cu minte limitată de copil și ne-am atribuit un ”calificativ”, pe care unele evenimente ulterioare ni l-au confirmat. Odată acceptat și îmbrățișat, calificativul s-a imprimat în subconștient și-și face traiul, ghidându-ne în deciziile noastre mari și mici, de când suntem mici până devenim mari.

Nu am fost eu niciodată prea îndrăgostit de trecut. De aceea am amânat cât am putut de mult folosirea unor exerciții pentru investigarea lui. Ziceam: ”Trecutul este îngropat în trecut. Ce rost mai are să dezgropi morții, pentru că put!”. Dar, după lupte seculare de amânare, am dat peste un principiu de neignorat: Nu poți construi un viitor, dacă nu faci curățenie în trecut. Așa că am început să-mi înfrunt trecutul sau mai bine zis, am început să fac curățenie în el. Consilierea teofostică a fost una din mijloacele care m-au ajutat să fac, o parte din curățenie. Apoi au urmat alte exerciții, unele sugerate în cărțile lui Bob Bhiel.

Preferăm să îngropăm trecutul, ca să evităm suferința din el. Nu ne dorim să experimentăm din nou durerea evenimentelor traumatice așa că ne prefacem că ele nu mai există și (aici este înșelarea) că ele nu ne mai afectează deloc. Această trăire în evitare și negare este cea mai mare autoînșelare la care recurgem, din neștiință.

De voie sau de nevoie, am făcut incursiuni, în trecutul copilăriei.  Auzind recent despre frica de respingere, m-am rugat Duhului să mă conducă spre evenimente în care am experimentat respingerea. Mi-am adus aminte că, în trecut, am  ajuns în repetate rânduri la un eveniment dureros, care a rămas oarecum nerezolvat, neelucidat. Deși avusesem curajul să merg spre el de câteva ori, ”hoitul” lui pus ca într-o țeapă de pe vremea lui Vlad (știi tu care) se încăpățâna să rămână între cer și pământ, între mine și persoana împricinată.

La intrarea în satul Tulca este o curbă dublă foarte periculoasă, care a făcut multe victime. Când aveam vre-o cinci ani, în acea curbă și-au găsit sfârșitul unul dintre cei patru bărbați aflați într-un camion, care s-a răsturnat în râpa de lângă prima curbă. În ziua înmormântării am mers și eu la funeralii, împreună cu băieții de pe ulița mea. Unul dintre ei, care era mai mare, era și rudă apropiată cu mortul. După înmormântare, în Tulca era (și mai este) obiceiul de a merge la ”comândare”, la o masă dată de familie ”în cinstea mortului” ( în versiunea ortodoxă). Sarmalele care se dau cu această ocazie sunt foarte bune, mai ales că sunt făcute în spirit de ajutorarem de mâini pricepute și fierte în oale mari.

Da, a fost durere și plâns la înmormântare, dar nouă copiilor ne stăteau gândul la mâncarea de la urmă. Sarmalele fierbeau în spate, în grădină, iar vântul trimetea câte o rafală îmbietoare de miros de sarmale. După ce am însoțit și noi alaiul care a mers la cimitir, noi copiii ne-am grăbit spre casa mortului. Ajunși aici am ajutat la pusul mesei pentru invitați (nu era loc pentru copii), apoi ne-am retras strategic în zona grădinii. Atunci, unul din băieți – cel mai mare și rudă cu mortul, mă ia în vizor și-mi zice tăios: ”Cât sunt eu aici, tu nu vei mânca sarmale!”.

Aparent, nimic din cele întâmplate anterior, nu prevestea un tratament preferențial din partea celui ce se dădea drept gazdă. Duritatea lui m-a șocat și mi-a rămas întipărită în minte, timp de 50 de ani. Actul respingerii lui m-a urmărit decenii la rând. În acea seară eram singurul respins dintre băieți. Toți aveau voie să mănânce, numai eu nu. Nu avea un motiv anume, nu se putea lega de ceva din comportamentul meu. Și totuși mi se refuza dreptul de a mânca sarmale. Și de cine? De către unul care făcea pe gazda, deși nu era gazdă. Ca nu cumva să îndrăznesc să fac ceva pentru a ajunge la mâncare, mi-a repetat: ”Cât timp sunt eu aici, tu nu vei mânca sarmale!”.

exclusionOri de câte ori m-am dus în trecut la acest eveniment, am simțit durerea refuzului și respingerii datorită faptului că personajul principal în amintirea mea era băiatul cel mare și răutăcios. De fiecare dată am fost blocat la el și la cuvintele lui. Ele au creat adânc în inima mea o rană de respingere. De fapt nu cuvintele în sine sunt cele care mi-au produs suferința, ci interpretarea pe care am dat-o acelor cuvinte, percepția respingerii și umilirii din spatele lor.

Recent însă, în timpul unui exercițiu de explorare a trecutului, am avut parte de iluminare, de lărgirea cadrului de interpretare a evenimentului, de eliberare din cătușele respingerii, de vindecare deplină a rănii de respingere. ”Da, Gili, el te-a făcut să te simți respins și a fost extrem de dureros pentru tine. Dar, tu … ai mâncat în cele din urmă sarmale. Evenimentul s-a încheiat cu acceptarea ta, în ciuda respingerii!”

Respingerea lui mi-a blocat filmul amintirii la amenițare și nu am mai fost curios să-i văd finalul sau … din diferite motive, nu m-a mai interesat finalul. Iată cum au decurs lucrurile mai departe. Una din femeile responsabile de bucătărie l-a trimis pe acest băiat mai mare să aducă ceva din vecini. Tot atunci ea a sesizat că nouă copiilor nu ne dăduse nimeni de mâncare. Așa că ne-a dat la fiecare câte un blid de sarmale și am început să mâncăm.

Pe când s-a întors băiatul împricinat cu misiunea îndeplinită, noi eram aproape gata cu mâncatul. Îi era ciudă, pentru că cineva îi stricase planul de a mă trimte acasă flămând. Cineva, dincolo de el și mai mare decât el, mi-a arătat purtare de grijă și acceptare. Și mie și lui, ne-au stat un pic sarmalele în gât. Mie, pentru că m-am grăbit să le mănânc ca să le termin înainte să ajungă el înapoi. Lui, pentru că eu cel care trebuia să fiu pedepsit prin înfometare, îi făceam ”sâc” cu burta deja aproape plină. Ha!

Observați că zeci de ani am retrăit evenimentul cu percepția respingerii imprimată de cuvintele dure și răutăcioase. Poate că băiatul împricinat nu are idee de ceea ce a făcut atunci, dar pentru mine a fost ceva memorabil negativ. Noi ne-am văzut de viața de copii mai departe, ne-am jucat, am furat pere de la vecini ( aceasta nu trebuia scris), am mers pe ascuns la scăldat. Când însă a venit iluminarea de sus, ea a dus filmul amintirii până la capăt, acolo unde respingerea a fost încadrată în narațiunea mai largă a purtării de grijă, iar durerea respingerii a fost disipată în dragostea acceptării.

Respingerile repetate ( sunt destule) în copilărie te conduc lent și consecvent spre atribuirea calificativelor din categoria aceasta: ”nu sunt destul de bun, nu merit, nu sunt vrednic”. Cei dinafară habar nu au de ceea ce se întâmplă în lumea noastră interioară. O strategie pe care am abordat-o eu ca urmare a acestei respingeri (și a altora) a fost aceea că ”voi face tot ce pot ca să fiu băiatul bun și ascultător, astfel încât ceilalți să mă accepte – să nu mă mai respingă”. Ascultarea, docilitatea, colaborarea, renunțarea la sine, mulțumirea cu puțin, asumarea vinei, sacrificiul spre binele altora – sunt câteva elemente la care am recurs pentru a mă pune bine cu toată lumea, pentru a fi acceptat de cât mai mulți.

Lucrurile menționate anterior nu sunt rele, Doamne ferește! Dimpotrivă, sunt de dorit la oricine și la orice vârstă. Hiba lor mare nu este la ele, ci la motivația din spatele lor. Aceasta trebuie răscumpărată de fuga de respingere și de evitare a durerii, cu orice preț. Aici este marele ”aha”! Maturizarea înseamnă capacitatea de a acționa și coopera, nu din frica de a evita respingerea, ci din convingerea neclintită că ești acceptat de Sus și vrednic de a face orice, datorită prețului enorm plătit de Cristos pentru viața ta.

Observă cum iluminarea a mutat focalizarea de pe rana mea de respingere sau de pe nedreptatea și răutatea celui impricinat, care a vrut să mă umilească, pe acceptarea și primirea oferită de Sus, prin femeia care mi-a dat de mâncare – ea neștiind de amenințările care planau asupra mea. Cazuistica îmi confirmă faptul că deși sunt unii în proximitatea noastră (de la care avem așteptări) care ne dezamăgesc, nedreptățesc sau lovesc, Dumnezeu aduce pe alții (uneori de nicăieri) prin care ne mângâie, întărește, slujește și vindecă.

Punctul cel mai tare al acelor ”alții” este că nu le-am făcut nimic în trecut ca ei să se simtă obligați să ne dea înapoi. Iar noi nu avem cum să gândim că am merita ceva de la ei. Aceasta este una din caracteristicile esențiale ale acceptării și primirii dumnezeiești, faptul că acei ”alții” nu-ți datorează ție nimic, dar lui Cristos îi datorează totul!

Biblia este plină de oameni respinși. Unii au trecut peste ele, alții nu. Nici Fiul omului nu a trecut pe lângă respingere. Primii care l-au respins au fost ai Lui. Apoi L-au respins cei religioși, apoi mulțimea, apoi cei 12. La refuzul Tatălui a răspuns cu strigăte, lacrimi și transpirație de sânge. La batjocurile dușmanilor a răspuns cu cerere de iertare. Când a fost botezat în apă de Ioan, a fost botezat – imersat în dragostea și acceptarea Tatălui care a mărturisit din cer: ”Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”(Matei 3:17).

Imersarea repetată în dragostea și acceptarea Tatălui duce la vindecarea rănilor de respingere și la iertarea radicală a impricinaților. Altfel cum ar putea face față ucenicii la ura și respingerea lumii? Dacă nu ne îmbăiem regulat inima în harul Lui, nu vom avea mari șanse să facem față respingerilor care vin de la cei apropiați sau depărtați, pentru că cel respins, va respinge, iar cel acceptat, va accepta și va rezista, chiar și în fața respingerii (sau chiar în ciuda ei).

Reflectează la viața ta și identifică evenimente în care ai fost intimidat sau amenințat. Identifică-le pe acelea la care mintea ta se duce repetat, pentru că ele te influențează în prezent (mai mult decât îți vine să crezi). Ai rămas cu cuvinte care nu se șterg din mintea și inima ta, dar mai ales cu interpretări limitate și neadevărate (nu este tot adevărul acolo). S-ar putea să fie dureros, dar îndrăznește și cere Duhului Sfânt să aducă adevărul Său peste evenimentul dureros și interpretarea Lui cu privire la eveniment.

Identifică primar evenimente în care ai fost amenințat cu cuvinte de genul ”Cât timp sunt eu aici, tu nu vei …”. Observă cum, majoritatea amenințărilor nu au mai avut loc. Atunci te-au traumatizat, dar acum poți face curat în trecutul tău. Chiar dacă în cadrul mic unii te-au respins și te-au amenințat, în cadrul mare Dumnezeu ți-a arătat dragoste și acceptare, în ciuda amenințărilor. Cere-I cu îndrăzneală să te ajute să treci peste blocaje ca să vezi filmele amintirilor tale până la capăt, mai ales acelea la care lipsește finalul. Cere-I har ca să vezi cu ochii Lui evenimentul și lasă-te eliberat și vindecat de rănile copilăriei. Observă zilnic mijloacele tăcute și concrete prin care Dumnezeu îți demonstrează acceptare și dragoste, purtare de grijă.

 

 

14
Iul 2016
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII No Comments

Lasă un răspuns