Cel mai mare rau

Războaiele sunt cadrul cel mai propice pentru pentru manifestarea răutății, în toate formele ei posibile și imaginabile. Unele forme de exprimare sunt la vedere și lasă urme vizibile, altele sunt viclene și nu lasă urme vizibile, dar ucid lent.
Un studiu făcut după războiul dintre Corea de Nord și de Sud, ultima fiind ajutată de SUA, a scos la suprafață realitatea unei arme psihologice folosite de către nordcoreeni, armă care a dus la moartea a 38 % din numărul prizonierilor americani aflați în lagărele de concentrare (un procentaj mare de mortalitate); ținând cont că nu s-au folosit torturile fizice sau alte mijloace de constrângere fizică, că prizonierii au avut minimul de hrană, îmbrăcăminte și adăpost în condiții standard de detenție, procentul mortalității a fost intrigant de mare.
De ce au murit așa de mulți soldați, instruiți pentru luptă și rezistenți la condiții vitrege?
Ce le-au făcut nordcoreenii de au ajuns să moară, fără măcar să încerce să evadeze?
Și mai ciudat s-au comportat cei care au fost eliberați când au ajuns acasă: s-au izolat de restul lumii și unii de alții.
Au continuat să trăiască în libertate ca și atunci când erau fără libertate.


Ce le-au făcut oare nordcoreeni de nu și-au mai revenit nici după ce au plecat de la ei?
Ce sistem psihologic pervers au folosit de a avut un efect atât de devastator asupra subiecților?
După multe interviuri cu cei întorși din război și din lagăre s-a ajuns la concluzia că prizonierii au ajuns la boala, starea de „disperare extremă”. Nu mai aveau dorința de a mai lupta pentru ceva, nu-și mai vedeau utilitatea, nu-și mai doreau nimic; erau pasivi, indiferenți față de evenimentele din jur. Erau fără speranță și fără motivație.

Tactica vicleană a celor care i-au ținut pe prizonieri a fost aceasta:
privarea de suportul emoțional care vine prin intermediul relațiilor și inundarea lor cu sentimente negative.
Scopul lor a fost să se ajungă  acolo încât prizonierii să nu mai aibă încredere unii în alții și să-și respingă unii altora suportul emoțional, de care aveau neapărată nevoie.
Aceasta s-a realizat printr-o infuzie neîncetată, continuă de negativitate, neâncredere, suspiciune în rândul prizonierilor.
Prin subminarea constantă a autorității liderilor militari, soldații au ajuns să nu mai răspundă comenzilor acestora. Soldaților a ajuns să nu le mai pese de nimeni și de nimic.
Loialitatea față de comandant, față de ceilalți și față de patrie a fost făcută praf.
Scrisorile care veneau de acasă erau citite și doar dacă aveau vești negative (moartea cuiva drag sau anunțul soției că se recăsătorește) ajungeau la prizonieri. Ba, chiar li se puneau în plic inștiințări false de evacuare a casei. Efectele lor erau devastatoare asupra celor din lagăre: nu mai aveau pentru ce să trăiască, pentru ce să lupte. În lagăr erau izolați, neîncrezători și suspicioși, iar acasă lucrurile mergeau tot mai rău, patria i-a uitat și trădat.

Nu mai aveau credință în Dumnezeu și nici speranță într-un viitor mai bun.
Nordcoreenii îi privau de orice informații externe care le-ar fi putut da speranță și încredere, suport emoțional și spiritual, ba chiar îi intoxicau cu informații eronate care aveau menirea să erodeze loialitatea și atașamentul lor față de cei de acasă și față de patrie.
Odată ce nordcoreenii dețineau controlul surselor de susținere externe, le-a mai rămas doar să le „polueze” și pe cele interne, pe cele din lagăr.
Cel mai mare rău pe care și-l puteau face prizonierii era să se izoleze unii de alții, să-și distrugă relațiile, refuzând să mai fie surse de bunătate, încredere, încurajare și speranță -unii pentru alții.
Neîncrederea, suspiciunea și răutatea pasivă au subminat și distrus relațiile dintre ei.
Neîncrederea, suspiciunea și răutatea pasivă au erodat și distrus credința, speranța și sufletul lor.

Dacă am ajuns pasivi, fără chef de muncă și viață, fără viziune si pasiune, este posibil ca sursele noastre externe de încurajare să fi fost oprite sau deviate, ca să ne facă să ne simțim uitați, abandonați și nedreptățiți. Unele surse externe, ca știrile, serialele, telenovelele pot fi poluate astfel încât să ne disipeze încrederea în Dumnezeu, ceilalți  sau în noi înșine. Sau poate am ajuns să nu mai avem încredere în nimeni, nici în lideri, nici în oamenii de rând. Izolarea nu ne face bine, ci rău. Cel mai mare rău pasiv pe care-l putem face este să ne izolăm de ceilalți, să oprim binele care vine spre noi și binele care trebuie să meargă spre ceilalți.
Izolarea îndelungată distruge relațiile și omoară speranța.
Fii deștept și hotărât în a lupta pentru un minim de relații, prin care binele lui Dumnezeu să-ți susțină credința și să-și reverse bunătatea spre alții.

22
aug. 2012
AUTOR Gili
COMENTARII No Comments

Lasă un răspuns