Dacă cineva insistă …

Această postare se datorează unei persoane care nu m-a lăsat în pace. După întâlnirea de celebrare ”Vox Domini 15 ani” a venit la mine și mi-a spus că ar trebui să particip la o conferință numită ”Puterea de a fi altfel”, iar participarea înseamnă să contribui cu o lucrare scrisă pe o tematică aleasă de către mine. Nu eram într-o pasă bună cu scrisul în acea vreme și nici entuziasmat de participare, dar Mărioara Bleoju (despre ea este vorba) a insistat că pot face față la standardele și criteriile de selecție cerute pentru astfel lucrări. Ea credea că mă calific pentru astfel de cerințe, eu eram sceptic. Ca să mă convingă că trebuie să particip, mi-a zis că am nevoie de un ”șut în fund” ca să fac un salt înainte – a făcut aluzie la ceea ce spusesem eu înainte despre mine. Din curtoazie i-am cerut link-ul pentru a mă informa cu privire la condițiile și regulile de participare. Nu era ceva foarte complicat, mie așa mi s-a părut atunci. Așa că, mi-am zis, acest lucru nu este pentru mine, las pe alții să participe.

Și timpul a trecut, iar eu mi-am văzut de altele. M-am mai ”intersectat” cu Mărioara la telefon și prin email. A insistat din nou că subiectele sunt potrivite pentru mine și stilul meu de a scrie (majoritatea erau sub formă de antonime). Dar eu tot apatic, timid și neinteresat de acest ”șut”. Dacă a văzut că nu are cu cine m-a lăsat în pace.

Și a mai trecut un timp.
Într-o dimineață m-am trezit cu sentimentul straniu că nu am făcut ceva important. Mă tot învârteam printre gânduri ca să pot identifica despre ce era vorba. Câteva minute m-am tot frământat să identific care era acel lucru care ar fi trebuit să-l fac și nu-l făcusem. M-am uitat pe calendar și am văzut că este ultima zi din lună. Am verificat să văd dacă am plătit facturile. Mai aveam două de plătit, dar sentimentul persista, nu avea legătură cu facturile. Oare ce n-am făcut și ar fi trebuit să fac?

Mi-am adus aminte de insistențe Mărioarei. Să fie oare în legătură cu ”șutul”? Intru pe net la link-ul conferinței și … era ultima zi pentru înscriere! Am simțit o eliberare instantanee de acest sentiment incomod. Da, acesta era lucrul care trebuia să-l fac. Eliberat și entuziasmat de această descoperire mă apuc și citesc toate informațiile necesare. Pe măsură ce le citeam entuziasmul se disipa. Da, eram familiar cu multe din temele din care puteam alege, dar lucrările trebuiau să satisfacă niște rigori academice care pe mine mă descurajau. În acea ultimă zi trebuia să mă înscriu și să trimit titlul lucrării și o scurtă descriere a ei. În următoarele trei ore am făcut naveta de la agonie la extaz și înapoi, de nenumărate ori. Bine că nu a trebuit să plătesc cash pentru navetă! 🙂

M-am rugat, am cerut înțelepciune și curaj. M-am apucat de scris. După câteva propoziții m-am oprit. Mi se părea cu nu mai am nimic de scris, că mă arunc și eu ca prostul într-o treabă care mă depășește. Când am văzut cine sunt autorii altor lucrări din trecut (majoritatea cadre universitare) mi se părea că sunt o lăcustă printre uriași. Am închis calculatorul și m-am apucat de … altceva.

Dar, degeaba am tot încercat să fac altceva, pentru că sentimentul acela straniu de discomfort a reapărut. Nici mintea nu mai era aliatul meu pentru că mă tot întreba: ”Crezi tu că a fost întâmplător că ți-ai adus aminte chiar în ultima zi de înscriere?”. Dacă am văzut că nu scap de această hărțuire interioară, cu nehotărâre și ezitare am reluat scrisul la calculator. Ceea ce am scris a început să-mi placă, ba chiar să mă entuziasmeze. Cu toate acestea rigorile academice erau pentru mine ca și armura lui Saul pe fizicul lui David.

După lupte seculare care au durat o jumătate de zi am reușit să scriu tot ce era necesar potrivit cerințelor inițiale  legate de înscriere. Când am fost gata și am trimis documentul organizatorilor am avut  un simțământ de eliberare și satisfacție. Dar, o întrebare îmi stătea în coastă: ”Va fi oare praștia și piatra suficientă pentru a doborî uriașul?”.

Până în data de 10 a lunii următoare aveam să aflu răspunsul. Până atunci urma să primesc acceptul și invitația de a scrie toată lucrarea (6-8 pagini) sau să mi se comunice că nu sunt eligibil pentru a continua colaborarea. A urmat așteptarea cu răbdare. Ceva îmi spunea înlăuntrul meu să nu aștept nefăcând nimic până primesc răspunsul, ci să mă apuc să scriu ca și cum aș fi primit răpunsul afirmativ. Ceea ce am și făcut.

Am început să scriu pe tema ”Frică versus curaj”, dar am intitulat lucrarea ”Cei mai mari dușmani ai fricii”. Îmi plăcea ce curgea dinlăuntrul meu pe tema aceasta. La început mi s-au părut multe 7-8 pagini, dar cu trecerea zilelelor am realizat că sunt puține. Eram hotărât să scriu lucrarea chiar dacă nu mi-ar fi fost acceptată, dar în câteva zile am primit notificarea de acceptare. M-am bucurat și mi-am adus aminte că cineva a insistat.

În această perioadă de frământare și scriere mi-am adus aminte de viața de liceu, de orele de limba română cu doamna profesoară Tulcan. Până prin clasa a 10-a, limba română nu a avut vre-o atracție pentru mine. În acea perioadă au început să-mi placă compunerile pe diferite teme și să apreciez mai bine rezumatele făcute și cerute de către dânsa. Deși mie mi s-a părut destul de rigidă și fixistă, am văzut că de câteva ori a apreciat tenta mai personală în care am bordat anumite lucrări. Cum lucrul acesta s-a văzut în notele din ce în ce mai mari, pentru mine a fost o încurajare în a-mi folosi creativitatea – în situațiile care permiteau acest lucru.

Cum doamna Tulcan nu era prea apropiată și caldă cu elevii, iar cuvintele ei de apreciere erau rare, am trăit mereu într-o ambivalență în ceea ce privește urmarea rigorilor și a traseului dictat de către profesor și încercarea de a introduce elementele de inspirație personală. Neavând un dialog deschis și clarificator cu dânsa, am continuat să-mi presar cu precauție elementele personale prin lucrări cu speranța că ele vor fi apreciate și nu depunctate –  fiind considerate o abatere de la cerința profesorului.

Punctul cuminant al acestei ambivalențe l-am atins cu lucrarea de bacalaureat. Titlul lucrării de examen a fost unul scurt: ”Universul poetic arghezian”. Eram citit și pregătit pentru autorul Arghezi, dar nu am putut scrie nici-un cuvânt în prima jumătate de oră de examen! Deși știam multe și puteam scrie destule pentru o notă mare, nu eram mulțumit pentru că nu aveam o idee centrală, un fir roșu care să străbată toată lucrarea. După o jumătate de oră, scânteia și inspirația a venit. Apoi am scris fără întrerupere. Am ieșit ultimul din sala de examen. La final eram satisfăcut și bucuros.

În zilele de așteptare după rezultate, o întrebare mă tot tulbura: ”O să aprecieze oare comisia creativitatea și inspirația mea sau o va considera o impertinență?”. Spre bucuria și eliberarea mea, am primit nota maximă. Comisia a știut să aprecieze contribuția personală, ceea ce m-a încurajat și ulterior să fiu mai flexibil, creativ și curajos în abordarea diferitelor subiecte.

În loc de concluzie, iată câteva aplicații:

Dacă cineva insistă că poți să faci ceva, atunci … apucă-te de treabă! – Mulțumesc, Mărioara!
Dacă poți să-ți aduci un aport creativ, atunci … îndrăznește și asumă-ți riscul! – Mulțumesc, doamna Tulcan!

Dacă vezi la cineva potențial, dar este timid atunci fii insistent și încurajator! (O să-ți mulțumească mai târziu.)
Dacă ești perfecționist sau legalist și crezi că lucrurile nu pot fi făcute decât într-un singur fel ( și acela este cel preferat de tine), și dacă ai pe cineva creativ pe lângă tine (și sunt sigur că ai), atunci … îndrăznește și apreciază creativitatea și diversitatea!

Mulțumesc, Doamne, pentru cei care au fost și sunt instrumentele tale în încurajarea și maturizarea mea. Răsplătește-le însutit și binefacerea aceasta!