Dincoace de Iordan

Cineva m-a întrebat recent despre cum mă simt în această etapă a vieții? Nu se gândea neapărat la vârstă și la anii mei adunați în desaga timpului, cât mai mult la faptul că, în trecut, am fost obișnuit să lucrez, în mod regulat, cu număr mare de oameni. Cu alte cuvinte, m-a întrebat ce simt legat de faptul că în această etapă a vieții lucrez cu un număr mic de oameni. Nu mi se pare lucrul acesta un regres? Nu este lipsa vizibilității mele un pas înapoi făcut în viață? Și apoi, cine s-ar retrage când ceilalți merg hotărâți înainte? Cine s-ar coborî aiurea când ceilalți sunt pe urcare? Cine s-ar duce spre umbră, când ceilalți caută cu înfrigurare lumina?

scara-in-spiralaÎn anul 1996 personajul meu preferat din biblie a fost Ioan Botezătorul. Personalitatea sa m-a atras și m-a contrariat, deopotrivă. Era un tip antisocial și dur, confruntativ și singuratic, dar cu priză la mulțimi și capabil să strângă și să formeze ucenici în jurul său. Lucrarea lui Dumnezeu prin el a stârnit în popor așteptările mesianice, dar el le-a repetat mereu că este doar înaintemergătorul Celui așteptat. Sunt multe lucruri deosebite care se pot scrie despre Ioan, dar lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost acela că a știut cum și când să coboare, a găsit acea modalitate elegantă de a ieși de pe scenă, de a face loc altuia fără revoluție, fără surle și trâmbițe. Atât în societate cât și în biserică, suntem instruiți, echipați și pregătiți numai pentru varianta de urcare, ascensiune, progres, prea puțin sau deloc pentru cea de coborâre. Ioan a fost pregătit (de cine?) pentru ambele.

Ioan a fost anunțat că, dincolo de Iordan, s-a format o mișcare în creștere de oameni care Îl urmează pe Cel care a fost botezat chiar de către el (Ioan 3:25-36). Cu alte cuvinte: numărul de oameni dincolo de Iordan este mai mare, iar dincoace de Iordan este (mult) mai mic. ”Ioane, rezultatele sunt mărețe și popularitatea este în creștere, dincolo de Iordan!”. Hiena invidiei caută să sfâșie cu ghiara măcar un petec din sufletul lui Ioan. Ce te faci când dincolo de Iordan le merge bine, iar tu ești dincoace de Iordan? Ce te faci când trebuie să cobori și hiena invidiei și lupul geloziei dau târcoale flămânzi după sufletul tău confuz și însingurat?

Cum de a putut Ioan să renunțe la urcare, la realizări? Cum de a întors spatele faimei când nu avea decât treizeci și ceva de ani? Cum de a cedat atât de ușor masele de oameni pe care le avea în mână? Cum de le-a dat drumul să plece la Celălalt, dincolo de Iordan? A fost atât de inconștient încât să nu-și dea seama că le pierde? Gelozia îți sfâșie și mestecă lent sufletul atunci când gândești viața în termenii câștig – pierdere.

Dar când au fost masele de oameni ale lui Ioan? Când i-au aparținut lui? Cu ce și-a câștigat dreptul de a-i aparține lui? Ioan a știut să renunțe la masele de oameni pentru că nu erau ale lui, nu-i aparțineau. Lui i-au fost date pentru o vreme, acum trebuiau predate mai departe, la Altul. Ioan a știut că ascensiunea, popularitatea și masele i-au fost oferite temporar. Nu erau ale lui, ci erau daruri de sus. Cu această conștiență Ioan era pregătit să coboare cu demnitate. Este așa de jenant să vezi oameni cu nume care sunt gata de orice compromis numai ca să-și păstreze scaunele și pozițiile fixate în zona popularității și privilegiilor. Este atât de penibil să vezi bătrâni coborând disperați pe scara vieții, cu spatele spre veșnicie și cu mâinile agățate de lucrurile deșarte ale acestei lumi. Este atât de apăsător să vezi tineri care-și dau pentru câteva momente de plăcere curăția trupului și a sufletului; aceasta pentru că dincolo de Iordan e mulți și multe, e libertate, e roz, e cool, e altfel.

Ioan a ieșit elegant din colțul deșertăciunii în care te împinge dinamica mulți – puțini, câștig – pierdere, ai mei – ai tăi și a făcut un ”salt cuantic” pe verticală: ”Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer” (3:27). Lucrurile se hotărăsc acolo, în cer, nu aici pe pământ. Aici ele doar se execută. Ioan știe că trebuie să administreze cu credincioșie numai ceea ce și cât i se dă din cer. Ioan este împăcat cu coborârea, cu trecerea de la mulți la puțini, cu aerul rarefiat de dincoace de Iordan. Ioan primește cu inimă bună ceea ce îi este dat din cer și nu vrea mai mult, chiar dacă ar putea duce mai mult. Ai putea să-l bănuiești pe Ioan că încearcă o pensionare înainte de vreme, că este un automulțumit și că fuge ca un laș de responsabilitate?

În cartea Ordine în universul interior, Gordon MacDonald îl caracterizează pe Ioan Botezătorul ca fiind un om chemat de Dumnezeu și nu unul mânat de ambiții personale. Între cele două categorii apare o diferență izbitoare atunci când se face referință la carieră, bunuri, sănătate, înzestrări naturale și supranaturale: ”Oamenii mânați consideră că sunt ale lor de drept, oamenii chemați nu. Când oamenii mânați pierd aceste lucruri, se declanșează o criză majoră. Când le pierd cei chemați, nu se schimbă nimic. Lumea lor interioară rămâne aceeași, poate devine mai trainică”. Ioan a pierdut mulțimea, care-L urma acum pe Cel de dincolo de Iordan. În lumea lui interioară a lui Ioan nu a venit criza, pentru că personajul central al ei nu era mulțimea, ci Mirele, iar mulțimea care a plecat nu era a lui, ci a Lui.

În inima lui Ioan nu mulțimea, mireasa, era importantă, ci glasul Mirelui. Ca și lideri, care ne dorim să avem impact și să influențăm oamenii, avem tendința de a ne lega inimile de oamenii și realizările noastre. Este normal să se lege relații și prietenii. La un moment dat însă, acestea vor fi testate de interese, priorități și loialități. Cele mai grele teste nu sunt acelea pe care le-ai crede inițial, adică cele pe orizontală, ci cele pe verticală. Acelea în care, de dragul ascultării de Dumnezeu, trebuie să lași în urmă – să sacrifici relații și mulțimi, investiții de ani de zile. În aceste situații, fără ordonarea lumii interioare nu numai că nu poți auzi ceea ce-ți este dat din cer, dar nici nu poți primi – adică asculta de ceea ce-ți este dat din cer. Fără încredere nebunească în suveranitatea și bunătatea lui Dumnezeu, ascultarea de voia lui Dumnezeu este incredibilă și imposibilă!

Dincolo de Iordan era mulțimea, mireasa, care era atrasă și urma pe Mire. Dincoace de Iordan era Ioan, care s-a distanțat de mulțime, dar continua să audă glasul Mirelui. Dincolo de Iordan era Unul în creștere, dincoace de Iordan era unul în scădere, pe coborâre. Cât de mult, până unde avea să coboare Ioan? A putut el oare anticipa dimensiunile coborârii lui? S-a gândit el că va fi aruncat în închisoare și întuneric, ca tâlharii și borfașii acestei lumi? Și-a putut el imagina un final violent al vieții deși Îl slujea pe Dumnezeu cu toată inima și cu tot cugetul său? S-a gândit el că va sfârși într-un mod groaznic prin tăierea capului? De ce  coborâre teribilă a avut parte bietul Ioan, el despre care, Cel de dincolo de Iordan, a făcut o afirmație uluitoare: ”Vă spun că dintre cei născuți din femei, nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Luca 7:28)!

Cu toții (aproape) ne dorim o moarte demnă. Profilul ei ar fi cam acesta: 1. sătui de zile, 2. sănătoși, 3. în patul nostru (nu la spital, nu la azil), 4. fără dureri, 5. cu cei dragi aproape, 6.întregi și frumoși (nu mutilați de boală sau accident), 7. cu fața senină, 8. cu moștenire semnificativă de lăsat (urmași fericiți). Așa a murit bunica mea, Raveica, și alte bunici de ”milioane”. Dincoace de Iordan, Ioan – cel mai măreț dintre pământeni, n-a avut parte de nici una dintre caracteristicile considerate de noi ca fiind o moarte demnă. Ioan a coborât mult mai adânc decât și-ar fi putut imagina el sau părinții lui, a ajuns să fie ”Prizonierul din celula a treia” – vezi cartea cu acest titlu de Gene Edwards. Înainte de sfârșitul său dramatic, a căutat să deslușească sensul și să se mângâie cu ultimele cuvinte care i-au fost transmise de către Mire: ”Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23).

Cât de mult a urcat însă Cel de dincolo de Iordan? Cât de mult a crescut mulțimea care L-a urmat? Câte semne și minuni a făcut? În câte sate și cetăți a predicat? Câte zile a postit? Câți demoni a scos din oameni? Câți oameni a hrănit? Pe câți i-a înviat din morți? Cât de mult a urcat în ochii poporului? Dacă El a trebuit să crească, adică să fie pe urcare, până unde a putut să meargă această ascensiune? Până la streașina Templului sau pe muntele foarte înalt de unde se văd toate împărățiile lumii” (Matei 4:5-9)? Cine ar fi putut anticipa că punctul de maxim al creșterii și urcușului Celui de dincolo de Iordan nu va fi tronul și palatul din Ierusalim, ci cununa de spini și crucea de pe dealul Căpățânii?

La o privire superficială și egoistă s-ar părea că Dumnezeu s-a jucat cu viața lor, că și-a bătut joc de ei: amândoi au sfârșit de o moarte violentă. Cinicul se poate întreba: mai contează de care parte a Iordanului te găsești, dacă finalul este același? Mai merită să fii evlavios dacă toți au parte de același final? Așa gândesc mulți când văd că după o viață de ascultare nu vine o moarte demnă, ca răsplătire a ascultării și dedicării lor. Sperăm și ne rugăm ca Domnul să ne ferească de …, să ne păzească de …, să nu ne dea boala … . Numai că, dacă așa au sfârșit Fiul omului și cel mai măreț dintre femei, cu ce fel de argumente mai putem noi emite pretenții de a avea un final liniștit, fără dureri, fără griji?

Cum mă simt în această etapă a vieții? Reacția primară de a mă compara cu alții am dizolvat-o imediat. Cei de dincoace de Iordan nu trebuie să se compare cu cei de dincolo. Ei se află în etape diferite ale vieții. Unii sunt pe urcare, alții pe coborâre. Fiecare primește ceea ce îi este dat din cer. Comparația cu alții îmi duce sufletul spre ghearele invidiei și geloziei. Împăcarea cu mine însumi și cu datul din Cer este ceea ce-mi dă siguranță interioară, pentru că nu contează de care parte a Iordanului mă aflu, ci contează să pot auzi glasul Mirelui și să fiu bucuros în starea/etapa în care mă găsesc (Ioan 3:29)!

Nu contează de care parte a Iordanului mă aflu, ci contează să-mi păstrez inima curată ca să-L pot vedea pe Dumnezeu în starea și locul în care mă aflu (Matei 5:8). Nu contează dacă sunt pe urcare sau coborâre, ci contează să trăiesc împăcat și curajos paradoxul urcării și coborârii, să primesc cu demnitate durerea pierderii vieții ca apoi să experimentez miracolul învierii. Pe această cale îngustă a mers și Mirele și Ioan; pe ea merg și eu și tu și alții. Ce poate fi mai înnobilant și înnălțător decât să știi că dincolo de final, oricare ar fi el, este o tainică și minunată înviere la o viață eternă, incomparabil și infinit mai bună decât aceasta?!

01
Oct 2015
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII 9 Comments

9 Responses to “Dincoace de Iordan”

  1. Oana Alexa Mutu spune:

    ……..Si uite asa Gili eu aleg sa sarbatoresc cei 5 ani de cand tu te-ai retras din slujirea congregatiei din care si eu faceam parte.Asa insemnand BUCURIA de a te stii langa El .Fila mea de jurnal din oct 2010 pastreaza amintirea acelei expresii din inima ta catre congregatie :Fratilor DOMNUL MA CHEAMA afara din pozitia aceasta!Unde-L CHEMI Doamne acum cand avem atata NEVOIE de el? ma intrebam atunci.Cand Dzeu CHEMA nu strica oamenii ci ii IMBODOBESTE SUFLETESTE.
    FII BINECUVANTAT!

    • Gili spune:

      Întortocheate mai pot fi uneori căile Donului, Oana. În astfel de situații ascultarea este mai importantă decât înțelegerea, care vine totuși, mai pe urmă și ea. Când am scris postarea nu m-am gândit că se fac exact 5 ani de atunci, de când am ales să trec granița spre necunoscut, dincoace de Iordan.

  2. Ema spune:

    Multumesc !

  3. Ciprian spune:

    Super articol! Multumesc Gili!
    Am primit o perspectiva noua prin faptul ca niciodata nu m-am gandit la acest adevar pe care l-ai subliniat in articol si anume: „Atât în societate cât și în biserică, suntem instruiți, echipați și pregătiți numai pentru varianta de urcare, ascensiune, progres, prea puțin sau deloc pentru cea de coborâre”…
    Suntem setati, invatati, antrenati sa urcam, sa progresam. Nici nu ne gandim ca de undeva vom cobori. Cine ne invata cum sa coboram? Cand? De ce ar trebui sa o facem?
    Multumesc! Domnul sa te tina tare!!!

    • Gili spune:

      Ciprian, adevărul este că avem exemple biblice de coborâre, însă deși avem ochi nu le putem vedea pentru că suntem ”setați” pe ascensiune, ”seduși” de ascensiune și ”selectivi” în asimilarea informațiilor. Cât despre coborâre, avem de învățat de la ”patriarhi”, cei trecuți prin viață, care s-au deprins cu trăirea în paradoxuri. Și din aceștia cred că ai văzut Cipri, dar nu ai știut unde să-i încadrezi (nici nu aveai unde).

  4. SCS - Simion spune:

    Well, asertiunea ta cu privire la coborarea in viata ma duce cu gandul la teologia suferintei. Gili, DOAR prin suferinta putem deveni mai asemenea LUI? Citind – meditativ – la postarea ta, am regasit refrenul repetitiv – Ioan a facut asa. Si evident ca dorind sa privesc out-of-box, m-am gandit la evolutia (nu involutia!) lui Moise, Ghideon, Barnaba, Marcu, Pavel, Tit, Timotei. Din ce pricep eu, acestia nu au incheiat jos – down. Atunci, nu cumva Gili, coborasurile sunt parte a urcarii in viata? Sunt acolo la pachet – pe harta Caii cele drepte!

    Tocmai aseara un student (la stiinte politice – diplomat in devenire) m-a intrebat de ce cred eu oare ca bisericile mari (a se intelege de succes) din generatia aceasta au un om = barbat in varf? Sunt oamenii (enoriasi sau vizitatori) atrasi de un om de succes? Raspunsul nu l-am incheiat, caci sunt puzzled!

    Orice patriarh incheie coborand? Vreau sa iti reamintesc caci nu de mult – 2-3 ani in urma ma incurajai cu the best is yet to come! Accepti asta ca un epitaj la mesajul tau original aici mai sus?

    • Gili spune:

      Da, Simion, suferința dusă până la moarte (primar moarte/lepădare față de sine) este brand-ul transformării personale lansat de Cristos și nimeni nu are dispensă care să-i permită scurtături nedureroase. Lucrul cel mai fascinant însă este că, cu maturizarea vine și înțelegerea paradoxurilor, găsirea și trăirea bucuriei în mijlocul suferinței. Așa cum ai sesizat și tu chiar ”coborâșurile sunt parte a urcării în viață”! Cum sunt așa de puțini cei care trăiesc astfel de vieți paradoxale, cei mai mulți cred că aceste vieți ideale nu sunt posibile și chiar atunci când le văd, nu le cred sau le atribuie interpretări distorsionate.

      Legat de urcare și coborâre, sunt conștient că exemplul cu Ioan are limitări, el a trăit puțin peste 30 de ani. Deasemenea, exemplele de patriarhi ne arată că unii au terminat pe coborâre (în aserțiunea noastră). Cu toate acestea însă, există un nivel de maturizare a patriarhilor (aceasta este opinia mea – nu am luat-o de la nimeni) în care nu mai contează ce curs are direcția vieții, ascendentă sau descentenă, sus sau jos, ci atingerea stării de libertate interioară în care nici nu mai contează direcția. Sună ciudat ce scriu, dar până și direcția sus – jos este un construct uman creat pentru a ne ajuta, însă la un moment dat, trebuie să știm să ne debarasăm de el ca de niște cârje care, dacă nu le dăm drumul, ne împiedică la umblatul pe propriile picioare, adică în libertate. Când se stabilizează starea de libertate interioară nu mai contează nici direcția și nici audiența, și orice ți se întâmple este acel ”the best is yet to come”. Asta da, umblare prin credință!

      Oamenii de succes ne atrag, ne țin, ne entuziasmează, ne seduc, ne dezamăgesc. Oamenii de succes își ating potențialul maxim, lucru pe care și noi ni-l dorim cu toții. Prin urmare, vrem să fim cât mai mult pe lângă ei, să învățăm, să preluăm, să facem și să fim ca ei. Problema care nu o chestionăm niciodată este că există o asociere implicită, o suprapunere între succes și urcare, ajungerea în vârf, iar vârful înseamnă putere și privilegii, semnificație și status social. În timp se ajunge la starea de codepenență de vârf, atât a celui aflat la vârf cât și a celor aspiranți spre vârf. Aici ar fi de folos disciplinele spirituale, care ar înțărca periodic pe cei de la vârf de ”iluzia și aura” invincibilității și pe cei simpatizanți, aspiranți la vârf de magia și fascinația sucesului – urcării. Practicarea acestor dispcipline la nivel public, nu numai privat, ar promova intenționat recunoșaterea și asumarea limitărilor vârfurilor în a satisface nevoile fanilor și ar crea spațiu pentru alții, care ar putea completa prin diversitate meniul fanilor. Gândește-te ce ar însemna, ca anual, unul din vârf să aibă un mesaj despre coborâre, renunțare la privilegii, și să modeleze lucrul acesta prin exemplu personal. Imaginează-ți cât de mult ar crește sfinții dacă s-ar comunica și trăi mai mult paradoxurile. Da, cred că ar fi o creștere calitativă, însă la nivel cantitativ s-ar goli rândurile, or aceasta nu ar mai fi echivalent cu succesul. Slăvesc pe Domnul pentru credincioșia acestor oameni mari de la vârf care atrag mulțimile. Bisericile lor au impact în țară și străinătate, influența lor este simțită aproape și departe. Însă trebuie să știi, să discerni, când să intri în rând și când să ieși din rând, când să rupi foaia sau doar să o întorci. În plus, Dumnezeu are mereu surprize pentru noi: când credem că le știm aproape pe toate, ne dăm seama că nu știm aproape nimic! 🙂

  5. Dana spune:

    Gili draga, intr-adevar in urma cu 5 ani ai trecut granita spre necunscut, dincoace de Ioradan, insa trecerea ta n-a afectat inima ta de pastor, care a ramas aproape de oile sale.
    Multumim mult pentru grija ta, pentru inima ta sensibila, pentru cuvintele tale intelepte si inspirate de Duhul Sfant, de fiecare data cand ne dai cate un telefon.
    Dumnezeu sa te binecuvinteze pe tine si pe toti cei dragi tie!
    Dana

Lasă un răspuns