Dincolo de orizontul neghinei

Este o adevărată plăcere, pentru unii, să lase în urmă freamătul și gălăgia orașului pentru o evadare în marea câmpiei, unde lanurile de grâu, porumb, floarea soarelui sau rapiță domnesc peste orizontul verde. Pentru observatorul neutru un aspect plăcut al culturilor agricole din această vreme este uniformitatea, abundența și puritatea lanurilor. Observatorul atent nu poate să nu se întrebe: oare cum reușesc fermierii să mențină culturile așa de curate?

camp-de-grau_bCum au reușit ei să se scape de bucurieni, unul dintre dușmanii principali ai culturilor agricole? Răspunsul sau soluția se găsește la stațiunile de cercetare agricole și firmele producătoare de substanțe chimice, care și-au unit forțele pentru a crea plante puternice, adaptate solului autohton și pentru a combate cu eficiență bolile și dăunătorii. Se pare că în lupta cu spinii și pălămida, după milenii de trudă și sudoare, omul a găsit leacul atoateotrăvitor pentru orice fel de buruiană, ierbicidul. Acesta poate fi aplicat pe miriști sau teren (aplicare preemergentă) – înainte de semănat sau în perioada de vegetație a plantelor (aplicare postemergentă).

Ne dorim sau ne imaginăm sau chiar vedem acest lucru transferat și în adunările noastre. Ne dorim sfinți adunați împreună în curăția inimii și uniformitatea credinței, care își manifestă dragostea prin diversitatea darurilor, care iubesc înainte să judece, primesc înainte să respingă, dau cu inimă largă și primesc cu inima deschisă. Visăm la adunări pline doar cu sfinți puri, sănătoși, maturi și bucuroși.

Pe măsura trecerii timpului și schimbărilor din viața omului, unele texte biblice își pierd tot mai mult relevanța. Cei mai mulți oameni trăiesc în aglomerarea orașelor, departe de viața de la țară și de aspectele ei sezoniere. Un pasaj biblic greu de interpretat și de ”digerat” pentru mulți sfinți, din toate timpurile, este cel cunoscut sub numele de Pilda grâului și neghinei (Matei 13:24-30).

grau neghinaCoabitarea grâului cu neghina este dureroasă, incomodă, chiar păguboasă. Neghina crește și se susține pe spesele grâului și sunt într-o continuă luptă pentru resurse și supraviețuire. Reacția instinctivă a robilor/lucrătorilor câmpului pare rezonabilă: ”Să mergem dar s-o smulgem (neghina)?”. Dacă vrei, rezolvăm problema imediat și definitiv, prin smulgere – violență. Soluția este la îndemână și este legitimă; suntem în război și trebuie să acționăm imediat, așa reducem pierderile. În baza cărei logici ai putea descuraja sau chiar opri o astfel de acțiune (violentă) cu intenție atât de curată? Sau altfel spus, ai putea de fapt face mai mult rău atunci când crezi că faci bine?

Răspunsul stăpânului la soluția lor este contrariant:
-”Nu, lăsați-le să crească împreună până la seceriș”.
– Dar de ce să nu rezolvăm problema acum? De ce să nu curățăm, separăm, răul acum?
– ”Ca nu cumva smulgând neghina să smulgeți și grâul cu ea. Instinctul vostru de separare este prea crud, nu are maturitatea necesară pentru o astfel de operațiune. Sunteți prea grabnici, nerăbdători, să îndepărtați neghina din mijlocul grâului. În dorința bună de a curăța lanul de neghină veți smulge și grâu împreună cu ea. Deși intenția voastră este bună, timpul este nepotrivit.  Deși acțiunea voastră este în armonie cu planul meu, nu este momentul oportun. Deși credeți că smulgerea imediată a neghinei reduce pagubele, de fapt această acțiune le mărește.

”Lăsați-le să crească împreună până la seceriș”.  Coabitarea și nu separarea este soluția. Selectarea se va face la seceriș.  Separarea o vor face secerătorii, îngerii. Încă nu a sosit timpul secerișului, nu vă grăbiți să faceți munca de secerători, pentru că îngerii nu vor mai avea de lucru la sârșitul veacurilor. 🙂

”Lăsați-le să crească împreună până la seceriș”. Conviețuirea celor buni cu cei răi este dificilă, dureroasă, uneori imposibilă. Cei buni au limitările, neputințele și complexele lor de inferioritate. Sunt mereu în minoritate și tânjesc după răsturnarea balanței numerice, după avantajele și comfortul majorității. Cei răi împung, presează, abuzează, domină, secătuiesc, lovesc, rănesc, distrug. Trăirea printre cei răi poate fi un infern. De ce nu ar fi bună soluția separării imediate?

De ce să nu separăm binele de rău cât de repede posibil, ba chiar de la început? Logica aceasta ne urmărește în orice etapă a vieții ne găsim. Principiul separării este cel mai la îndemână când se pune problema protecției grâului de neghină. O premisă care stă la baza acestui principiu (ascunsă bine în subconștient) este aceea că neghina este mai tare decât grâul, că cei răi sunt mai tari decât cei buni, că modul cel mai sigur prin care putem asigura viitorul bun al copiilor noștri buni (grâul) este acela al creării unor contexte cu majorități (fie și simple) creștine.

Și așa au apărut grădinițele și școlile confesionale, unde majoritatea creștină asigură un cadru aproape neneghinos pentru viitoarea recoltă de grâu. Lupta bună pentru educația bună a copiilor noștri buni este una dintre cele mai importante bătălii și se pare că este una dintre cele pe care am reușit să le câștigăm. Am creat fortărețe de cultură creștină care asigură protecție față de invazia agresivă a secularismului sau păgânismului. Am luat atitudine, am separat binele de rău și nu mai așteptăm vremea secerișului pentru că am făcut deja treaba secerătorilor.

Dorința de separare ne urmărește ca o umbră. De fapt este o umbră, o parte întunecată din noi. Vrem să știm repede care sunt cei răi și care sunt cei buni. Suntem nerăbdători să rezolvăm repede și definitv problema amestecului dintre bine și rău. Amestecul și coabitarea crează confuzie, ambivalență, durere, iritare. Nevoia de claritate și siguranță cere intervenție rapidă, selectarea și separarea vizibilă a caprelor de oi. Superioritatea cere dreptul de a avea dreptate, de a nu fi contrazisă și de a nu recunoaște greșeala, niciodată.

Dorința de separare se bazează pe (pre)judecată. Noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Ce legătură există între lumină și întuneric, zi și noapte, dar între apă și ulei? Noi suntem buni, dar noi suntem slabi. Dacă stăm cu ei ne vor influența, vom ajunge să fim ca și ei (complexul de inferioritate).

Cred că dorința instinctivă de separare este tipică primei părți a vieții. Atunci suntem nerăbdători să rezolvăm problemele (dacă se poate odată și pentru totdeauna), să tranșăm cu claritate diferențele dintre noi și alții, să demonstrăm că suntem buni, că putem face mai multe lucruri odată (multitaskingul este la modă, dar este o mare prostie, iluzie) și că suntem vrednici de încredere, poziții, putere și privilegii.

Cred că stăpânul ariei din parabolă vrea să-i ajute pe robii săi să treacă în a doua parte a vieții, acolo unde instinctul de separare este înlocuit cu cel de integrare. ”Lăsați-le să crească împreună” este porunca stăpânului. Coabitarea lor este soluția mea. Cu riscurile de rigoare, eu vreau ca neghina și grâul să stea împreună. Amânarea instinctului de separare și selectare și formarea instinctului de integrare este planul stăpânului pentru robii săi. Acest lucru a fost foarte dificil de înțeles și acceptat chiar și pentru arhicunoscutul profet Ioan Botezătorul. La fel este și pentru toți ceii care intră în aceeași categorie cu el, profeții de meserie, iubitorii și făcătorii de dreptate.

Instinctul de separare are inclus în pachetul de bază spiritul de dreptate, judecată și pedeapsă. Ioan a văzut în viziunile sale cum ”securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor” (Matei 3:10). Semnul judecății, pedepsei și separării iminente era evident pentru el. Așteptarea lui era ca Isus, cu putere și autoritate de Sus să lanseze campania de eliberare, să izbăvească pe cei buni și să-i nimicească pe cei răi, să curețe bobul de grâu și pleava s-o ardă în cuptor. Dar, spre dezamăgirea lui, Isus îi transmite codificat prin doi mesageri că nu a sosit încă vremea secerișului, că pălămida își mai poate face de cap și că grâul mai are nevoie de timp pentru coacere.

În îndelunga Sa răbdare Dumnezeu trimite întotdeauna harul înaintea judecății. Acesta este unul dintre conceptele cel mai greu de înțeles și acceptat de către … grâu, care s-ar scăpa, cât de repede, de neghină! Harul creează cadrul pentru integrare, pentru lărgirea inimii dincolo de orizontul neghinei. Harul încetinește facerea dreptății, întârzie sentința judecății și amână executarea pedepsei.

Harul te lasă să crezi că Dumnezeu ține mai mult la neghină decât la grâu. Ai citit bine. Dacă nu crezi, poți să mai citești încă o dată fraza de dinainte. Ioan Botezătorul s-a chinuit singur în temniță să integreze cu greu lecția harului, și aceasta până în ultimele clipe ale vieții pământene. Spre surprinderea mea, harul este greu de înțeles chiar și în cer de către cei transferați în lumea celor drepți: ”Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare și ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”.

Răspunsul cerului la plângerile stăruitoare ale celor martirizați, uciși datorită coabitării cu neghina, este unul care nu ne mai surprinde (oare?), odată ce am înțeles îndelunga răbdare a harului: ”Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, cari aveau să fie omorâți ca și ei. ” Apocalipsa 6:9-11

Aproape că îți vine să crezi că Dumnezeu iubește mai mult neghina decât grâul!? Și dacă ar fi așa, ce s-ar mai întâmpla cu credința ta? Nu-ți vine să crezi că grâul ar putea cândva să invidieze pălămida? Ba, da. Citește Psalmul 73 și vezi că poți ajunge să te îndoiești de bunătatea lui Dumnezeu, mai ales atunci când te uiți cu jind la cât de bine le merge celor răi. Asaf, autorul psalmului s-a vindecat în final de invidie și îndoială, prin revelația pe care a primit-o despre sfârșitul celor răi (73:17). Iar Asaf nu era în acea vreme un oarecare, ci un muzician și compozitor cunoscut din pătura aristocratică. Invidia nu are preferințe.

Dumnezeu are îndelungă răbdare și nu elimină (încă) răul, ci îl integrează într-un cadru mai larg, dincolo de orizontul omului. Dumnezeu așteaptă răbdător pocăința omului, ne avertizează și apostolul Petru:  ”Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință”. Maturizarea nu înseamnă îndepărtarea, eliminarea, imperfecțiunii ci întegrarea ei într-un cadru atât de mare și imens încât prezența și lucrarea ei să pară minoră. ”Fiți răbdători în necaz” scrie și apostolul Pavel, însă noi ne rugăm să scăpăm de necaz. Dar, fără el și îndurarea lui, nu se formează răbdarea.

Un lan de grâu ierbicidat și fără pălămidă este cerul coborât pe pământ. Un lan de grâu cu pălămidă este ceva normal. Grâu lovit, rănit și întristat de pălămidă este ceva normal pe pământ. Grâu răbdător și bucuros lângă pălămidă este ceva dumnezeiesc. Răul s-ar putea să nu se schimbe, să rămână rău până la sfârșit, dar grâul prin răbdare, iertare și bucurie se coace (maturizează) până la seceriș. Atunci vor veni îngerii să facă selecția. Ei știu și văd ceea ce noi muritorii vedem încețoșat, ei văd dincolo de orizontul neghinei. Să rămânem smeriți și să nu ne grăbim în a o lua înaintea lor cu judecata, separarea și departajarea.

Grâul este mai tare decât neghina și va răbda până la sfârșit! Grâul nu are motive să fie complexat de prezența și puterea pălămidei. Cel ce este în grâu este mai tare decât cel ce este în pălămidă. Toate evenimentele conlucrează spre binele grâului, chiar și pălămida, cu aroganța și spinii ei, lucrează inconștientă spre binele grâului. Dacă grâul ar putea vedea dincolo de orizontul neghinei, în realitatea glorioasă a eternității, atunci ar fi uimit și încurajat să afle că acolo și ”atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor”. Cine are ochi de citit, să înțeleagă!

22
Aug 2015
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII 2 Comments

2 Responses to “Dincolo de orizontul neghinei”

  1. cc spune:

    Well written, and it surely deserves more spotlight. We learn to tolerate ambiguity after all ! That too is a sign of maturity. There is a lot in this attitude to make us live humbly and totally dependent on the Heavenly Father. I know you for a long time Gili and I know these truths (including Dincoace de Iordan) are nothing new to you but I’m afraid that encoding them in the poetic inclination of your blog does not make them justice and needed exposure. Hence I challange you to contemplate expanding your communication skills in the virtual web (now that you „descend” more and more from public presence) – perhaps a video blog? or short youtube clips? A different platform? Publishing same articles in a more visible medium? Augmenting the blog with somethiing else? And yeah, it’s not about you. It’s about your ideas/wisdom packaged in a more efficient way of reaching out. I do hope that you still very much desire to reach out. Though I’m not endorsing him, I praise http://iosifton.ro for knowing how to package himself so that many will listen. Using your own poetry: Caleb never got tired of acquiring new land when he got older, if you know what I mean.

    • Gili spune:

      Mulțumesc pentru încurajare și sfătuire. Am avut intenția, o dată, să o iau în direcția reformării blogului și adăugării de materiale în forme variate de prezentare, însă direcția chemării mele s-a dus, în ultima vreme, mai mult spre munca directă cu oamenii, ceea ce a implicat o reducere a timpului alocat blogului. Însă provocarea cu Caleb rămâne, iar cucerirea de noi teritorii este o cauză pentru care merită luptat și riscat.

Lasă un răspuns