Fața nevăzută a progresului

Am întâlnit recent persoane care trăiesc cu sentimentul neplăcut al stagnării. De ani de zile trebuie să facă același gen de lucruri, care cer energie, sacrificiu și răbdare. Ei nu mai au senzația de progres. Comparativ cu alții, care dau semnale de prosperitate pe toate planurile, pentru ei viața pare că bate pasul pe loc. Comparația cu alergatul pe bandă este una potrivită: alergi, transpiri, privești în gol, obosești. Corpul ți se mișcă, dar decorul stă pe loc, insensibil la trăirile tale descurajante.

Moise a trăit același gen de sentimente după fuga sa din Egipt. Viața lui de 40 de ani în Madian a devenit ca o alergare pe bandă: păstorit, pășunat, familie, deșert, păstorit, pășunat, deșert, deșert. Același decor: nisip, soare, oi și tufișuri. Zi după zi, lună după lună, an după an. Ce ai fost Moise și ce ai ajuns? Lucrezi la ”munca în zadar”!
Îngrijirea copiilor, adulților sau bătrânilor bolnavi este extenuantă. Schimbarea scutecelor sau pansamentelor, făcutul mâncării, mersul și dormitul prin spitale, spălatul vaselor și hainelor, nopțile nedormite, examene picate sau amânate la nesfârșit, obosesc și epuizează alergătorul pe banda familiei ( sau a bisericii sau … amândouă).
Îți vine să zici alergătorului obosit să se dea jos de pe bandă și i se schimbă imediat decorul. Ce inteligentă soluție! Se schimbă totul și imediat. Da, se schimbă ceva, dar în afara lui.
Ce făcea Moise timp de 40 de ani pe banda lui din Madian? Pierdea vremea cu lucruri de nimic? Pentru evaluatorii și căutătorii de progres, perioada din Madian poate fi considerată, cu închidere de ochi, cel mult staționară. Dacă privești cu ochi critici etapa respectivă nu poate fi considerată nici măcar una staționară, ci una de regres. Firea noastră, egoul nostru, nu suportă perioadele îndelungate goale, cele în care, aparent, nimic nu progresează. Firii centrate în nevoile noastre îi place să creadă că etapele vieții se află sub controlul nostru. Iar atunci când pierdem controlul și alergăm fără noimă pe bandă, când frustrarea și tristețea mușcă din hainele sufletului, firea narcisistă caută țapul ispășitor și-l aruncă în ”ograda” alergătorului, făcându-l vinovat de situația respectivă. Frumoasă încurajare pentru sufletul obosit. Moralistul mai aruncă și plasa vinovăției peste alergătorul secătuit, făcându-i viața grea și amară.
Nu sunt un alergător pe bandă, ci unul pe teren, dar am priceput mesajul. Alergătorul nu se pune pe bandă ca să admire decorul și nici ca să impresioneze audiența, care oricum se va plictisi destul de repede. Câștigul sau progresul alergătorului nu se află înafara lui, ci înlăuntrul său, în devenirea lui. Câștigul său se află în abandonarea sa muncii fără rezultate imediate (simbolul evident al progresului) și a cunoașterii intuitive că există o fațetă nevăzută de progres în alergatul, aparent inutil, pe banda vieții.
Se prea poate că alergi de o vreme pe banda vieții, fără un progres aparent. Nu permite descurajării și vinovăției să-ți amărască inima și alergarea. Chiar dacă încă nu vezi schimbări înafară, chiar dacă te zbați fără rezultate evidente sau satisfăcătoare, continuă să alergi pentru că cel mai mare câștig din această lume nu vine ca bonusuri exterioare, ci este devenirea ta, maturizarea credinței tale. Firea umblă prin vedere și vrea câștig imediat, în timp ce credința umblă prin nevăzut și vede câștigul interior și îndepărtat. Acum muncești și nu se văd rezultate, dar va veni o vreme când vei pocni din degete și vor veni rezultate uimitoare.
Dacă trebuie, pregătește-ți inima pentru muncă multă și rezultate puține, aleargă prin credință.
Dacă trebuie, pregătește-ți inima pentru muncă puțină și rezultate remarcabile, trăiește prin har.
Dacă trebuie, fii gata și pentru una și pentru alta. La această provocare a extremelor a răspuns apostolul Pavel cu afirmația șocantă ”pot totul în Cristos”. Iar răspunsul nostru cel mai adecvat pentru  acest gen de situații, aparent imposibile, este „amin”!
06
Iun 2017
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII No Comments

Lasă un răspuns