Jurnal de funeralii

Vestea că fratele meu, Nicu, a murit subit nu m-a surprins atât de tare încât să mă șocheze. Mama mea a murit aproape la fel (adică de inimă șubredă) și exact în aceeași zi a anului, 18 iunie. Cum sunt ultimul mohican din familia Indrie, Steluța are motive întemeiate ca să monitorizeze (când poate!) cu grijă ce, când și cât mănânc. Având în vedere predispoziția întregului clan Indrie spre hipertensiune, o înțeleg că își dorește, cu orice preț, să mă țină la distanță de ceea ce mi-ar ”îngreuna” inutil inima și sângele.

Când am primit vestea, eu eram la Hațeg (jud. Hunedoara) iar Steluța în drum spre Marginea (jud. Timiș). Ne-am schimbat amândoi programul din mers și ne-am întâlnit la Timișoara, de unde am plecat spre Tulca. Pe drum am rememorat întâmplări și discuții avute în ultima vreme cu Nicu. Ultima dată când i-am vizitat pe tulcani, pe 10 mai,  Nicu era într-o formă fizică bună (aparent). La telefon ni s-a spus că a murit în baie, după ce s-a bărbierit, în timp ce se pregătea să meargă la un consult, la medicul de familie. Gina, cumnata mea, l-a văzut în ultimele secunde de viață, dar nu s-a mai putut face nimic.

Ce faci când îți moare cineva acasă? Sincer, nu am prea multe informații despre acest fel de eveniment. Unii însă știu ce trebuie făcut. La oraș se sună la pompe funebre; ei vin cu specialiștii și fac tot ce trebuie fără ca tu să participi cu ceva, decât cu bani și anumite decizii. La țară sunt unii care nu au greață sau urât de morți și te ajută cu spălatul, îmbrăcatul și pusul lor în sicriu. Ca să poți face aceasta și să duci apoi o viață normală, cred că trebuie să ai un dar de la Dumnezeu. Eu unul nu aș putea. M-au întrebat dacă doresc să-l văd pe fratele meu în sicriu; le-am spus că prefer să-mi aduc aminte de el viu, nu mort. Cu această ocazie am conștientizat că Dumnezeu a împărțit tot felul de daruri la oameni, unele ieșind în evidență doar în momentele speciale. Darul de a spăla, cosmetiza și îmbrăca morții este un astfel de dar special. Tot respectul pentru ei.

Intrarea noastră în UE și accesul la fonduri europene are și repercusiuni pozitive. Chiar și viața la țară este influiențată ireversibil. În trecut morții erau ținuți în casă, câteva zile, apoi erau duși la cimitir. După câteva zile de stat cu mortul în casă, nu-ți era totuna să intri după aceea singur în acea cameră. Ca și copii, evitam intrarea în camera mortului câteva săptămâni sau chiar luni. În plus, era obiceiul ca să se țină destul de mult sicriul descoperit, astfel încât vederea mortului era inevitabilă. Amintirile lor ne chinuiau multă vreme după aceea.

Acum însă, comuna Tulca are capelă. Una mare și frumoasă, mai prezentabilă decât majoritatea celor care le-am văzut în Timișoara. Tulcanii pot fi mândri de acest lucru ( eu, unul sunt!). Nicoleta (fata lui Nicu) a avut buna idee de a pune la capelă, înainte de priveghi, muzică creștină ambientală. Apusul blând de soare și muzica plăcută au avut darul de crea o atmosferă liniștitoare. Serviciul de priveghi n-a fost lung, o oră și ceva, dar a avut în proporție bună de toate: Cuvânt, cântare și rugăciune. Ghiță Chișe, păstorul local a fost la înălțime, la fel și fratele Cotrău. Mai în glumă, mai în serios, Ghiță zice că este ”specialist” în înmormântări. La țară, cu o populație și biserică îmbătrânită, preoții și păstorii au mai multe înmormântări decât nunți și binecuvântări (botezuri). Doamne, întărește inima fraților mei care slujesc la țară și întinerește poporul român de la sate!

La priveghi, lume multă; pe unii nu i-am mai văzut de zeci de ani. Printre ei sunt câțiva octogenari. Toți sunt firavi și încărcați de istorie. Unii sunt gârboviți de viață și poveri, iar alții sunt drepți ca brazii. Fețele sunt brăzdate de ani și părul albit de vremuri. Numai ochii le-au rămas aceiași: sclipitori și jucăuși. Când te uiți în ei ai impresia că Dumnezeu se uită, ca printr-o fereastră, la tine. De atunci sunt mai atent când privesc oamenii, știu că multe se vor schimba la ei, dar ochii vor rămânea la fel. De ce nu ne privim mai des în ochi?

Gina (sau Verginica – așa îi zic cei din neamul ei, bistrițenii), cumnata mea, a fost și este o femeie evlavioasă. În aceste zile ne-am uitat la câteva poze mai vechi. Mi-am adus aminte de când a venit ea prima dată la noi acasă, la Tulca, de faptul că mama și-a dorit muuuult să aibe nurori din sat, dar n-a fost să fie așa. Sunt mândru de cumnata mea, de sufletul ei bun și de modul decent în care l-a jelit pe fratele meu. Mereu am fost uimit de cât de bine s-au înțeles cumnatele între ele, adică ea cu Steluța. Cred că le-am și invidiat un pic (o formă de mărturisire), pentru că eu cu Nicu nu reușeam să ne conectăm atât de bine ca și ele.

Grădina de la Tulca a devenit în acest an un fel de rai al copilăriei noastre. În copilărie nu erau hipermarketuri care să-ți aducă tot ce-ți dorește inima. Ca și copii ne uitam cu jind la pomii fructiferi din grădinile altora. Nu găsesc o explicație rezonabilă, dar noi nu aveam peri, cireși, piersici și caiși. Cu gândul la raiul visat al copilăriei, Nicu, a plantat în ultimii ani o mulțime de pomi fructiferi și a transformat partea din spate a grădinii într-o livadă. Piersicii au scăpat de frigul primăverii și sunt acum încărcați cu rod bogat. Am mâncat și mi-au dat lacrimile. Lipsurile copilăriei, satisfacțiile adultului, aperitivele și bucuriile raiului. Asemănarea raiului cu o grădină/livadă este una biblică și motivatoare: vom experimenta acolo bucurii și plăceri intense și curate!

Mărioara a lui Isaia, femeia de vis a vis de casa din Tulca, ne-a surprins plăcut. A făcut un blid mare (vailing) de pancove umplute cu gem de prune și ni le-a adus ca să le mâncăm. Multe mulțumiri, Mărioara! Erau calde, iar eu și nepoții (Maria și Andrei) tocmai eram pe punctul de plecare , cu mașina, spre ferma din Arpășel. Plănuisem deja că o să ne oprim la alimentara apropiată, să cumpărăm înghețată, dar pancovele erau atât de ispititoare … Ca să nu se supere nimeni, i-am împăcăm pe toți: am luat și pancovele și înghețata cu noi.  Am pornit mașina, am coborât geamurile jos și am tot mers cu 40 km/oră spre Arpășel. În acest timp mâncam încet pancove calde cu înghețată, povesteam și ne bucuram de călătorie, savuram viața. Nu mai știm cât a durat călătoria (ceasul era oricum inutil), dar știm că ne-a făcut bine. Avea dreptate cineva: veșnicia s-a născut la sat. La oraș a emigrat doar graba și aglomerația.

Sufletul are niște supape invizibile. Ele se deschid, când și când, permițînd comunicarea cu exteriorul. La femei, supapele sunt unse mai bine, mai funcționale. La bărbați, unele sunt ruginite de tot, adică înțepenite. Surprizele, accidentele, calamitățile, dramele pot crea momente interioare pentru ca sufletul adormit să se trezească și să permită comunicarea cu mediul extern. Cred că muzica are darul acesta de lucra tainic la desțepenirea sau deschiderea unor supape. Am avut mai multe momente de sensibilizare la funeraliile fratelui meu, dar atunci când a cântat grupul de băieți/bărbați ”Eu nu știu ce fiva mâine” sigur s-a deschis una pentru că zăgazul lacrimilor s-a dat la o parte și ele au curs libere pe derdelușul obrajilor. Linia melodică, structura poetică și glasul puternic bărbătesc pot atinge și mișca sufletele spre decizii și direcții care conduc omul spre Dumnezeu și cer.

Mesajul lui Iulian Necea de la înmormântare a avut ca bază textul din Eclesiastul 3 în care scrie că ”orice lucru El îl face frumos la vremea lui”. Această dimensiune estetică a oricărui lucru pe pământ este ceva uimitor și tainic. Capacitatea de a vedea și a face frumosul, de a-l integra în urâtul și neplăcutul vieții este ceva dumnezeiesc! În mijlocul durerii și confuziei legate aceste funeralii am văzut oameni frumoși sau frumosul din oameni. Marius, soțul lui Nicoleta, este unul dintre ei. Ca de obicei, el nu vorbește prea multe, dar are un spirit de observare și de slujire cum rar am văzut. Știe să pună lucrurile în mișcare, fără să facă valuri și fără să atragă atenția asupra sa. El, împreună cu Nicoleta, a fost creierul, partea nevăzută din spatele funeraliilor. Mulțumesc, Marius, pentru inima ta vizionară, curajoasă și slujitoare!

”Mai sună și tu pe fratele tău …” mă îndemna uneori Steluța. ”Ce să tot vorbesc cu el?” era răspunsul meu, apărare și scuză. Acum regret că nu l-am sunat mai frecvent, că nu am avut inițiativa de a-l căuta mai des. Cu aceste funeralii mi s-a confirmat suspiciunea că suntem săraci în cuvintele de apreciere, în recunoașterea calităților și competențelor celorlalți. Constat o zgârcenie cronică în adresarea cuvintelor de laudă și prețuire la adresa soților sau soțiilor. Ne-am obișnuit unii cu alții și credem că nu mai este nevoie de prețuire prin cuvinte. Anumite supape ale sufletului s-au blocat pentru că spre ele nu au mai ajuns, de ani de zile, cuvinte calde și de considerație.  Orice om are ceva vrednic de cinstit, iubit și lăudat. Cu atât mai mult cea/cel cu care te-ai căsătorit. Părinții fac la fel cu copiii lor. Părinților,  uitați-vă la copiii voștri ca la niște purtători ai chipului lui Dumnezeu. Oricât ar fi de rebeli, au ceva vrednic de cinstit și iubit în ei, chiar dacă este ascuns acum de ochii voștri. Copii uitați-vă și apreciați lucrurile bune care le fac și le-au făcut părinții pentru voi. Cititori de toate vârstele și din toate locurile, haideți să fim mai darnici, ba chiar risipitori cu cuvintele de apreciere! Vă garantez că risipindu-le veți mai bogați, iar cei de lângă voi înnobilați!

 

24
iun. 2014
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII 6 Comments

6 Responses to “Jurnal de funeralii”

  1. tv spune:

    Transmitem condoleante tie si familiei tale !
    In calitate de 50 % bihorean ( 25 % tulcan + 25 % husasau ) sunt mandru ca Bihoru a fost binecuvantat de Domnul cu multi oameni de valoare !
    Vesnicia s-a nascut la sat pentru a continua in cer ! E bine ca avem incredere in Dumnezeul vesniciei !
    Apreciez calitatea si sensibilitatea observatiilor din acest articol si celelate din bloggul tau din care avem de invatat toti cei care avem acces la el ( eu prin intermediul fb si a prietenului C.A) ! Scrii cu suflet ca ma mir cum de-a avut in plan Domnul cu tine sa ajungi prima data inginer !
    Sper sa ne revedem vara aceasta la Timisoara !

    • Gili spune:

      Mulțumesc pentru aprecieri și susținere! Ingineria a fost un detur, un ocol, în drumul spre adevărata vocație. Nu aveam atunci, sub comunism, altceva mai bun de făcut: avocat sau profesor nu erau slujbe accesibile pentru pocăiți. Te aștept la o cafea bună în Timișoara!

  2. Daniela spune:

    Frate Gili imi pare rau pentru pierderea suferita ! In speranta ca te pot mangaia melodiile de mai jos iti atasez cele doua link-uri.

    Fi binecuvantat!

    http://www.youtube.com/watch?v=3Ru-hbTb5e0
    http://www.youtube.com/watch?v=4BT-3TSLRJ0

  3. Daniela spune:

    Imi pare rau pentru pierderea suferita , condoleante , in speranta ca -ti sunt o mangaiere mesajele de mai jos iti atasez cele 2 link-uri.

    Fi binecuvantat!

    http://www.youtube.com/watch?v=4BT-3TSLRJ0
    http://www.youtube.com/watch?v=3Ru-hbTb5e0

Lasă un răspuns