Necesarele plecări

În jurul anilor 80 unui fotograf i-a venit ideea de a face și un alt fel de poze bebelușilor. Dacă până atunci majoritatea fotografilor surprindeau ființele inocente în ipostaze vestimentare adecvate puținelor luni de viață, acesta le-a făcut poze (și) fiind îmbrăcați doar cu ceea ce au primit la naștere, de la mama lor.

naked babyÎn multe albume de familie cu poze din acea vreme, printre sutele de poze, poți vedea și această unică poză cu bebelușul în varianta nud. După acel fotograf s-au luat și alții, până când s-a ajuns la modă. Dar, cum ea nu a ținut prea mult, în cele din urmă bebelușilor nu li s-au mai facut poze nud. Probabil și pentru că nu mai au voie părinții să le facă, fără acordul … copiilor. 🙂

Cred că acel fotograf a avut o sclipire atunci când s-a gândit la acest gen de poză. Cred că în sufletul său au rezonat cuvintele încercatului Iov care a spus: ”Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului” ( Iov 1:21). Acesta este unul dintre acele puține adevăruri despre care se poate spune că este ”gol-goluț”!  Este însă atât de strălucitor și orbitor încât trebuie neapărat să-l acoperim cu frunze de smochin, ca să nu ne doară ochii și … inima.

În copilărie, plecările mele de acasă au fost rare și îndeosebi la oraș, la Oradea (cea mare – cum zic vecinii noștri, maghiarii). De acolo ne cumpăram câte ceva, îndeosebi haine. Se întâmpla fie înainte de Paști, fie pe la începutul lunii septembrie – înainte de începerea școlii. Plecam și veneam bucuros spre casă deoarece în perioada următoare aveam să port îmbrăcăminte nouă. Oglinda avea și ea de lucru în acele zile, apoi era neglijată, din nou.

La liceu, în clasa a X-a, am fost premiant și recompensat cu o tabără școlară la Bistrița. A fost prima mea plecare mai lungă, pe zece zile, de acasă. Mi-am făcut singur bagajul cu cele necesare și, de griji ca să nu pierd trenul, am dormit iepurește doar câteva ore. Deși majoritatea celor din tabără erau de la oraș, și încă orașe mari, nu m-am lăsat timorat și impresionat de originile, mediile și numele sonore ale liceelor lor. Capacitatea de orientare în spațiu, calitățile mele sportive și natura mea autodidactă, m-au ajutat să-mi găsesc repede locul printre cei mai buni din tabără. Acolo, printre altele, în curtea de pâmânt și piatră a liceului, am învățat să joc volei. A trebuit să plec la Bistrița ca să descopăr lucruri noi despre mine și resurse noi în mine.

valiză lemnLa sfârșitul liceului am plecat în armată, pentru doi ani și opt luni. Am plecat de acasă cu o neatrăgătoare valiză din lemn. În ea erau doar câteva lucruri absolut necesare, nimic în plus. Nu credeam că sunt în stare să mă scol dimineața la ora 5, să fac șmotru și să lustruiesc podelele, să împăturesc hainele și să le aliniez la ață, să-mi fac patul și să-mi calc uniforma, în fiecare zi. Nu credeam că o să fiu ridiculizat, umilit și batjocorit pentru simplul fapt că eram un recrut (”pifan”). Nu credeam că după o perioadă cruntă de umilire și îndobitocire colectivă o să-mi mai păstrez demnitatea și credința în bunătatea lui Dumnezeu. Acolo, departe de familie, de biserică și de prieteni, în singurătatea și duritatea cazărmii, am văzut că Dumnezeu poartă de grijă – în felul Lui și la timpul Lui. Acolo, în situațiile adverse și în disciplina militară, am descoperit că pot mult mai mult decât am crezut că pot.

Erau multe evenimente grele prin care puteai trece în timpul serviciului militar: moartea unui membru din familie,  despărțirea părinților, fuga unui prieten în străinătate, trădarea prietenilor, etc. Cel mai crunt dintre ele era însă primirea veștii că te-a lăsat prietena, că și-a găsit pe altul. Și mai dureros era faptul că credeai, cu naivitate, că ție nu și se poate întâmpla așa ceva și, tocmai ție, ți se întâmplă! Eu nu am fost excepție, deși mi-am dorit să fiu. Fata care mi-a ”intermediat” legătura (relația) cu Dumnezeu m-a părăsit fără aviz, m-a abandonat. Ce era să fac eu atunci cu Dumnezeu? Să-I fac și eu Lui ceea ce îmi făcuse ea mie?

Armata a fost o plecare obligată, dar necesară de acasă, o desprindere din mâinile protectoare ale mamei, o aruncare în vâltoarea și necunoscutul vieții. Acolo s-au testat convingerile și credința în Dumnezeu, s-a format răbdarea și îndelunga răbdare. Acolo ai fost unul dintre cei mulți, nu îngerașul sau prințul sau chiar iubitul lui mama ( nu știu cine le-a învățat pe unele mame să le spună băieților lor ”iubitule” – mare confuzie trebuie să fie în capul acelor mame!). Nu ridic în slăvi armata, a avut multe slăbiciuni și carențe, dar anumite trăsături masculine la băieți nu se pot forma fără plecarea fizică de acasă și fără imersarea băiatului într-un context exclusiv masculin.  Gândiți-vă, unde mai există astfel de contexte? Cine le crează și cu ce scop?

Când eram în Tulca, gândeam ca un tulcan, simțeam ca un tulcan, mă identificam ca și tulcan. Identitatea mea era legată de etosul și spiritul tulcan. Centrul de greutate al lumii mele era în Tulca, restul lumii era undeva afară, indefinită și departe. Plecarea de acasă mută acest centru de greutate, îl reașează undeva mai departe. Această schimbare, dislocare, poate fi traumatică pentru mulți, dar este absolut necesară pentru transformarea sufletului și maturizarea persoanei. Frica de schimbare poate stagna acest proces de creștere sănătoasă, blocându-l pe om în perimetrul familiar lui, acolo unde crede (sau i se pare) că poate controla lucrurile și viața. Nu ai idee ce poți să faci și cât de departe poți ajunge până nu iți iei inima (sabia) în dinți și pleci de acasă, lași comfortul și relațiile călduțe ( vai ce codepenedente sunt) și pleci în căutarea sensului și misiunii vieții. În toate poveștile copilăriei noastre personajele principale au avut (cel puțin) o plecare majoră. Nu există maturizare fără plecare!

Apoi am plecat la facultate, în Timișoara. La început veneam de 2 ori pe lună acasă. Nu mă puteam desprinde de casă, de fapt nici nu doream. Deși eram fizic mai mult în Timișoara, inima și relațiile mele erau în Tulca. Atmosfera de acasă era bună, condiții materiale erau, tineretul de la biserică era entuziast și evlavios, Dumnezeu era prezent și lucra în Tulca, dar eu eram cu un picior în Timișoara. Trăiam în ambivalență, nehotărâre. Distanța dintre locații creștea, iar ambivalența era tot mai sfîșietoare. După un an și ceva mi-am dat seama că trebuie să renunț la tot ceea ce înseamnă Tulca pentru mine, să-mi relochez centrul de greutate și să-mi redefinesc identitatea în funcție de noile realități. Un factor catalizator al acestui proces de redefinire a fost apariția la orizont a unei ființe speciale, cu numele de Steluța! 🙂

Plecarea este dificilă pentru că ne-am atașat de locuri, lucruri, oameni, amintiri, experiențe. Plecarea este o amenințare pentru atașamantele noastre, le putem pierde. Odată cu pierderea lor se duce o parte din identitatea noastră. Apare confuzia și nesiguranța, iar nevoia de stabilitate este acută. Pe ce te mai poți baza când totul se cutremură sub picioarele tale? Doar pe Cel care este deasupra cutremurului, Cel care scutură pământul și apele mării, Cel care a plecat de acasă (din cer) ca să te caute pe tine, cel pierdut, pe pământ, Cel care s-a desprins din trinitatea sfântă ca să-ți facă loc și ție acolo – cel mai sigur loc din cer și de pe pământ! Poți pierde orice (atașament) din această lume, dar locul tău din sfânta părtășie a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt nu ți-l poate lua nimeni!

SĂRBĂTOAREA CORTURILOR – SUKKOT-4Avraam, Isaac și Iacov au fost oamenii credinței, patriarhi și corturari. Credința și cortul au fost modul lor impus de sus de a umbla cu Dumnezeu în țara care le era promisă lor, dar care nu era a lor. Cortul este simbolul călătoriei, al mutării din loc în loc, al dependenței de Cel de sus și de ospitalitatea celor de jos. Urmașii lor au locuit timp de 40 de ani în corturi. Urmașii urmașilor lor au celebrat mai târziu, anual,  Sărbătoarea corturilor.  Iar profetul din Nazaret a afirmat despre Sine: ”Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde-și odihni capul” – homeless! (Matei 8:20).

Omul tânjește, pe măsură ce înaintează în vârstă, după stabilitate, siguranță, comfort, sănătate, recunoaștere și liniște. El crede că le merită și știe că de fapt pentru ele s-a trudit toată viața. Îi este greu să creadă că sunt doar goană după vânt și că există ceva mai presus decât acestea. Incapacitatea de a dobândi lucrurile dorite poate fi o experiență umilitoare și devastatoare. Uităm că am venit goi pe acest pământ și că nu putem lua nimic cu noi.

Alexandru Macedon, marele și tânărul cuceritor al lumii, a poruncit ca la funeraliile sale să-i fie lăsate mâinile să iasă afară din sicriu pentru a arăta că nu duce cu el nimic din această lume. Singurul de care știu că a împlinit literal versetul din Iov 1.21 a fost sfântul Francisc din Asisi care a murit și a fost îngropat în pământ fără haine pe el. A dorit să-L imite întru totul pe Cristos, care a murit dezbrăcat, gol, pe cruce. Probabil ți se pare șocant ceea ce citești, dar picturile și sculpturile din perioada medievală au ”cosmetizat și anesteziat”  pentru ochii inocenți ai privitorilor realitatea extrem de crudă, umilitoare și violentă a crucificării în care condamnatul era dezbrăcat de haine și apoi răstignit. Dezbrăcarea, expunerea publică a goliciunii și batjocurile contribuiau la umilirea maximă a celui răstignit. Nici chiar Mel Gibson, cu toate că ne-a prezentat cu multe amănunte cruzimea la care a fost supus Mântuitorul, nu a avut curajul să-l prezinte gol pe cruce, înjosindu-l în ochii privitorilor de film. Dar, Isus a murit înjosit, umilit, gol – ”era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El” (Isaia 53:3b). Iar noi, urmașii lui Isus, ne rugăm și ne dorim o moarte liniștită și demnă, nu una umilitoare prin boală terminală și degenerativă, nu cu durere sau prin violență. Cât de departe sunt gândurile noastre de căile Lui!

Și iacă așa am sărit și am scris despre ultima și inevitabila plecare.
Prin perspectiva ultimei plecări, a desprinderii de tot ceea ce este pământesc, oare cât ar mai trebui să conteze în inima ta faptul că te lasă/abandonează prietenul sau prietena, te înșeală prin (omitere sau comitere) partenerul de afaceri, ți se fură bani din casă sau roțile de la mașină sau ți se spune că nu mai ești dorit/ă și trebuie să-ți cauți de lucru în altă parte? Dar, faptul că fratele tău sau sora ta primește mai mult decât tine de la părinții tăi sau nu vrea să-ți dea ceea ce este de drept al tău? Ce zici despre mașina sau casa nouă a pritenilor tăi? Cât de greu îți este să nu-ți găsești de lucru un lung amar de vreme și să nu te sune nimeni pentru a participa la un interviu? În lumina eternității, multe din bagajele pe care încă le purtăm în inimă, nu numai că ne îngreunează călătoria, dar sunt inutile și chiar primejdioase. Plecările, dorite sau nu, contribuie la desprinderea de trecut și familiaritate, la (re)găsirea de sine  și a lui Dumnezeu, la avansarea spre un alt nivel de maturitate.

 

 

 

 

01
Sep 2014
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII 2 Comments

2 Responses to “Necesarele plecări”

  1. Flavian spune:

    Buna Gili
    Ai scris un mesaj foarte potrivit pt. mine si Corina chiar in pragul plecarii in noastre in USA. Aceleasi experiente de viata le-am trait si eu la plecarea din Curtici, la 14 ani, in Timisoara la liceu, apoi armata, la mine a fost mai scurta dar mai agitata cu revolutia din ’89, si apoi inapoi in Timisoara pt. facultate. In tot acest timp Curticiul copilariei si adolescentei a ramas pivotul emotional pana cand odata cu trecerea timpului si formarea de noi relatii s-a schimbat centrul pivotal, insa in adancul sufletului ramane urma acelui centru pivotal initial, centru de stabilitate, siguranta si incrredere.
    Speram sa trecem cu bine oceanul de apa si pe cel de emotii, distanta si amintiri iar dupa ceva timp sa privim in urma si sa zicem cu incantare: ” Ne bucuram ca D-zeu ne-a condus pana aici si pe aici”.

Lasă un răspuns