Plecarea de acasă (Desprinderea de părinți)

În postarea despre ”Părăsirea cabanei sau Criza de la 20 și” am sugerat că desprinderea de părinți poate fi un element strategic în părăsirea identității adolescentine.  În cele ce urmeză puteți afla despre cum s-a întâmplat plecarea de acasă la mine și de ce este necesară aceasta în devenirea și maturizarea băieților și fetelor.

Am plecat destul de târziu de acasă. Și aceasta nu pentru că am ținut cu tot dinadinsul să plec, ci pentru că așa trebuia. Și nu am plecat cu un geamantan, cum aș fi mers în vizită la niște rude îndepărtate, ci cu ovaliză de lemn care să reziste la mutări și trântiri repetate. Am plecat de acasă într-un loc unde nu erau decât băieți și bărbați îmbrăcați în uniforme kaki. Departe de mama, tata, prietenă și alte relații apropiate. De data aceasta plecarea și rămânerea departe de casă era de lungă durată.

baiat+valiza8-netAm mai plecat și înainte de acasă: cu zilele și cu săptămânile.
Am mai fost plecat de acasă, la muncă în vacanțe sau în diferite tabere școlare. Uneori am exersat plecarea de acasă și în … gând! Mai ales atunci când mama îmi strica planurile și nu mă lăsa să fac ceea ce voiam eu, încercam tot felul de planuri de plecare, de fugă de acasă. În acele momente de întărâtare, îmi imaginam că oriunde în lume ar fi fost mai bine decât acasă. Oriunde în lume aș fi fost liber, ca pasărea cerului, în timp ce acasă eram ca o pasăre în colivie, un băiat care trebuia să fiu supus și harnic.
Am plecat destul de târziu de acasă, dar am plecat.
Nu am plecat de bunăvoie, dar am plecat.
Nu am plecat la mai bine, dar am plecat.
Despărțirea a fost dureroasă, dar am plecat.
Am știut că nu vom mai fi aceeași, dar am plecat.
Plecarea era necesară!
Despărțirea de părinți, de cei dragi, de lucrurile și locurile familiare, de tabieturi și obiceiuri, de cuibul călduț – de ecosistemul(etosul) familial și familiar este esențială pentru trecerea băiatului sau fetei spre calea maturizării.
Acasă, băiatul este băiatul lui mama sau fetița lui tata.
Acasă relația de sânge crează legături puternice între copii și părinți care sunt importante în dezvoltarea copiilor și benefice, însă până la un moment dat.

Plecarea de acasă este un test mare, atât pentru copii cât și pentru părinți.
Bune sau rele, condițiile de acasă și părinții grijulii îi ajută pe unii copii să stea în cuibul adolescenței prelungite până la 25 de ani.
Dacă mama este și posesivă atunci greu va mai pleca odorul ei de acasă! Nu de alta, dar cine în lumea aceasta va mai purta de grijă băiatului ei așa cum o face ea? Mama își păzește băiatul precum leoaica puii. Ulterior, tot ea se miră cum de puiul ei de leu este blajin sau bleg ca un miel!

În situații normale de viață, plecarea fetei și băiatului de acasă este simțită și văzută ca și o pierdere pentru cei rămași acasă.
Ceva util, prețios și lipsește la inventarul familiei. Femeia pierde un leu din cei zece, omul pierde o oaie dintr-o sută, tatăl pierde un fiu din doi. Zebedeu îi pierde pe cei doi fii când sunt chemați de Isus Cristos să devină ucenicii Săi.
Oricare ar fi forma plecării de acasă (cu acord, dezacord, conflict, rebeliune, etc), în urmă ei rămâne un gol.
Ecosistemul (etosul) familial se schimbă și el, nu rămâne într-o stare de pasivitate, se ajustează la pierdere.

Plecarea de acasă sau pierderea dă drumul la un proces de căutare sau curățenie sau de așteptare activă.
Femeia aprinde lumina, face curățenie prin casă căutând cu atenție ceva prețios și pierdut. Bărbatul lasă celelalte oi și merge în căutarea celei pierdute. Dacă Zebedeu, tatăl, s-a resemnat cu pierderea celor doi fii, soția lui nu a făcut la fel. Ea a pornit în căutarea lor. Și instinctul de mamă, i-a găsit. 🙂 Numai că i-a pus pe cei doi fii, bărbați și ucenici acum, într-o situație jenantă.(Matei 20:20-21)

Plecarea de acasă este determinată sau cauzată de o căutare și/sau o chemare, ba chiar o risipire,la unii.

Fiul sau fiica sunt în căutarea a ceva ce nu poate fi găsit acasă.
Acesta este un adevăr dureros pentru părinții care cred că trebuie să le ofere și că le pot oferi totul copiilor lor. Limitarea misiunii lor atinge pragul critic când trebuie să dea drumul copiilor spre căutarea de sine, câștigarea independenței și dezvoltarea maturității.

Căutare și risipire

Fiul sau fiica sunt în căutarea a ceva ce nu poate fi găsit acasă.
Unii știu ce caută, iar alții, nu știu, dar totuși pleacă de acasă în căutarea lor. Fiul sau fiica simt o chemare interioară inexplicabilă spre a pleca undeva, oriunde. Unii știu s-o exprime, iar alții, nu. Unii știu când să plece de acasă și cum să plece de casă: cazuri fericite! Unii nu știu când și nici cum să plece de acasă, și o fac cu certuri și uși trântite. Pentru ultimii, căutarea lor o va lua destul de repede pe calea risipirii, a nechibzuinței și autodistrugerii. În loc să se găsească pe sine, printre străini, fii și fiicele se pierd pe ei în mulțime; în loc să se adune spre maturizare, ei se împrăștie sfâșiați de păcate. Fără un moment de venire în fire hotărâtor, acești fii și aceste fiice nu vor mai găsi drumul spre casă. Sufletele lor vor bântui prin lume în căutarea obsesivă a unui loc care seamănă cu casa lor; vor rătăci din loc în loc căutând ceva din trecut, dar de care vor fugi în mod inconștient!

Căutare și cucerire

Fata babei a plecat de acasă. Fata moșneagului a plecat și ea.
La fel au făcut Prâslea cel voinic și Făt frumos din lacrimă.

Iacov a plecat de acasă, Iosif a plecat și la fel David.
Frodo a plecat de acasă, Columb și Ulise au plecat în călătorie.

Eroii noștri au plecat de acasă în călătorie sau la bătălie.
Există o chemare a lumii de a fi cucerită.
Cei ce pleacă de acasă se aruncă în riscantele aventuri ale cuceririi lumi, cu vrăji și balauri, cu sirene și atracții fatale, cu misiuni aproape imposibile.
Băiatul trebuie să plece de acasă ca să lupte, să sufere, să creeze alianțe, să fie trădat, să fie sprijinit, să fie biruitor, să fie cuceritor.
Înainte să ajungă la ea – Ileana Cosânzeana, el trebuie să lupte hotărât cu răul din el (lenea, pofta, frica, mândria, etc.) și cu răul dinafara lui (balauri, zmei, vrăjitori, etc.) și să fie biruitor. Abia apoi vine nunta!

Orice băiat are în inima lui tânjirea și chemarea de a fi cuceritor!

Bătrânul Caleb a știut aceasta și nu a lăsat standardul jos pentru ginerele său.

Mame și tați, surori și frați, bunici, preoți și pastori, consilieri și psihoterapeuți: băieții voștri nu vor deveni bărbați dacă rămân acasă lipiți de fusta mamei sau de calculator! Băieții trebuie să plece de acasă pentru a cuceri lumea, pentru a-și îndeplini misiunea la care sunt chemați și după care tânjesc s-o afle și s-o împlinească.
Fetelor nu vă lăsați ușor și repede cucerite de cavalerii rătăcitori!

Căutare și vindecare

Cu toate că acasă este bine, pentru cei mai mulți, șederea acasă  ne face și ne lasă cu răni și cicatrici, fizice și emoționale.
Cu voia sau fără voia lor mama, tata, fratele, sora ne-au rănit. Unele răni s-au vindecat, altele, nu. Unele ne se vor putea vindeca niciodată acasă! Fiul sau fiica pleacă de acasă cu o rană care nu se poate vindeca decât departe de casă. Acolo va uita de ea, va primi altele, va lovi și va fi lovit, va avea de luptat și de cucerit. Acolo departe, în mijlocul unei lumi ostile cu misiuni imposibile, cu frângeri și vindecări miraculoase, se va vindeca și rana cu care a plecat de acasă. El nu a plecat foarte conștient de rana lui de acasă, dar când se întoarce spre casă, ca și cuceritor, își dă seama că ceva s-a vindecat în interiorul său.
El se întoarce cuceritor acasă, poate cu răni din lupta de cucerire a lumii, dar vindecat de rana cu care a plecat de acasă!

Fiul cel mic a plecat de acasă. A ales calea risipirii. S-a luptat cu zmeii și balaurii și a fost bătut măr, umilit. În loc să cucerească, a fost cucerit! A suferit experiențe traumatice. S-a întâmplat însă ceva tainic, în el: s-a vindecat rana cu care a plecat de acasă!

Fiul cel mare nu a plecat de acasă. A ales calea supunerii. Nu s-a luptat cu zmei și balauri, dar a muncit pe brânci. Nu a risipit averea, dar nici nu s-a bucurat. Era invidios, cârtitor, răutăcios. Avea o rană, sau mai multe, de acasă. Rămânând acasă, nu numai că nu s-au vindecat, ci atunci când casa a devenit o sărbătoare, ele au sângerat și mai tare.

Ca să te întorci acasă, trebuie să pleci de acasă. Ca să pleci, trebuie să-ți lipsească ceva acasă. Când te întorci schimbat, cuceritor și/sau vindecat, vei găsi ceea ce căutai când ai plecat, și vei zice ca toți cei plecați: ca acasă nu-i nicăieri!

Naveta dus – întors

coming homeAș vrea să mă fi putut opri la paragraful anterior, să se fi terminat postarea/articolul cu întoarcerea acasă – cu happy end! Însă viața ne demonstrează că, devenirea băieților și fetelor întru Cristos, maturizarea credinței  nu este ca-n poveștile copilăriei, adică pleci o dată și apoi vii și rămâi acasă, tânăr și fericit, până vin și te iau îngerii. Bărbații și femeile aflate în pelerinajul desăvârșirii descoperă că au un gol și o rană edenică, care pentru a putea fi umplute și vindecate, necesită mai multe plecări și reveniri acasă. Ei sunt străini și călători pe pământ, au plecat fără să știe unde se duc și când vor ajunge și sunt în căutarea unui acasă, dar nu unul pământesc, ci unul ceresc! De aceea și ajung să trăiască cu seninătate paradoxul de a fi oriunde ca acasă și nicăieri acasă, ca și patriarhii din vechime.

 

 

13
Noi 2013
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII 2 Comments

2 Responses to “Plecarea de acasă (Desprinderea de părinți)”

  1. doina spune:

    …baiatul meu a plecat de acasa si am inima franta

Lasă un răspuns