Sunt întrebările mai bune decât răspunsurile?

Există o perioadă în viața copiilor (părinții știu de ce) în care aceștia își bombardează părinții cu o sumedenie de întrebări. Dacă unele par a fi pertinente și primesc atenția adulților, altele sunt pur și simplu supărător de agasante. Un băiețel coboară din mașină împreună cu tatăl său, care era vizibil grăbit, deoarece îl zorea pe băiat să se miște mai repede.
”De ce ești grăbit?” veni întrebarea pe un ton blând și calm.
”Pentru că avem multă treabă de făcut” răspunse bărbatul cu calm.
”De ce ești grăbit?” se auzi din nou glasul băiețelului, care abia ținea pasul.
”Pentru că am întârziat 15 minute și trebuia deja s-o fi luat pe sora ta de la grădiniță.”
”De ce ești grăbit?”
”Pentru că am și servici și trebuie să iau zilnic doi copii ca să-i duc acasă.”
”De ce ești grăbit?” ridică vocea băiețelul care era la 1 metru în spate.
”Pentru că tu mereu rămâi în urmă atunci când trebuie s-o luăm pe sora ta.”
”Dar, de ce ești grăbit?”
”Pentru că mă enervezi cu întrebările tale stupide” răspunse bărbatul pe un ton iritat.
”De ce ești grăbit?” continuă insistent băiețelul.
”Taci din gură, că de nu, primești două peste cap”. Bărbatul s-a oprit ca să fie ajuns din urmă.
”Tati, doar te-am întrebat de ce ești grăbit, n-am vrut să te supăr” adăugă băiatul pe un ton calm și inocent.
”… … …”. Și a urmat o … pauză. Scrieți voi ceea ce credeți că a urmat în această pauză.

Această perioadă din viața copiilor aș numi-o etapa curiozității și explorării. Rostite sau nu, întrebările sunt indicatorul de bază al acestei perioade. Bune sau rele, banale sau profunde, nevinovate sau supărătoare, scurte și neașteptate, întrebările sunt bunul de preț al exploratorului, al învățăcelului, un fel de a cere ajutorul de la cei adulți. Ca să încurajeze punerea întrebărilor și la alte vârste, americanii folosesc acestă sintagmă: ”nu există întrebări proaste sau rele, există doar întrebări: pune-le!”.

Răspunsurile sunt bunul de preț al adulților. Bune sau rele, limitate sau largi, înțelepte sau prostești, mânioase sau calme, scurte sau lungi, răspunsurile au darul de a stimula procesul de explorare al adresantului sau acela de a inhiba spiritul de curiozitate și chiar de a bloca dorința de cunoaștere. Cele mai bune răspunsuri vin din partea celor care sunt buni ascultători, care nu sunt grăbiți să dea răspunsul înainte ca să  se pună întrebarea. 🙁

Unii oameni sunt mai vorbăreți, au multe de spus (deși nu sunt mulți care să-i asculte), au multe și lungi răspunsuri de dat. Dar, și cei tăcuți și liniștiți au multe de spus (deși ei cred că nu au), au multe răspunsuri și inteligente de oferit. Înafara celor extrem de complexați ( mă refer la complexul de inferioritate) toți oamenii au experiențe și competențe care le permit să dea răspunsuri bune și foarte bune, ba chiar și excepționale.

Pe măsură ce îmbătrânim însă ( se mai întâmplă și la casele mari) și acumulăm experiență, avem tendința de a crește semnificativ sacul (fișierul) cu răspunsuri. Și ni se pare normal să fie așa, numai că eu cred că aici se strecoară o mândrie deghizată subtil sub forma dărniciei. Încearcă să devirusezi această idee: voi aveți probleme-întrebări iar noi avem soluții-răspunsuri de oferit. Cu cât aveți voi mai multe întrebări și noi avem răspunsuri, noi suntem mai buni decât voi. Cu cât răspund la mai multe întrebări, cu atât eu sunt mai bun, mai competent, mai valoros.

Noroc, că Dumnezeu nu face așa ca noi și cu noi! La anii Lui, adunați unul lângă altul și unul peste altul, și-ar putea permite să ne răspundă la toate întrebările pe care le avem, ba chiar și la acelea pe care nu le avem. Cu toate acestea, cu toate că fișierul Lui cu răspunsuri este inimaginabil de mare, își permite luxul de a tăcea sau a nu răspunde la unele întrebări ale noastre. Ba, chiar își asumă riscul de a ne pune El întrebări, ca și cum nu ar avea sau nu ar ști deja răspunsul.

Fă bine și de acum încolo, atunci când citești în biblie și observi că Dumnezeu pune întrebări, oprește-te și întreabă-te: ”ce vrea El oare de la om de-i pune întrebări?”. Nu mai trece grăbit și nepăsător pe lângă întrebările lui Dumnezeu! În primele dialoguri Dumnezeu – om menționate în cartea Genesei observăm că ele au avut, chiar au început cu întrebări: ”Unde ești”? (Gen 3:9) ”Cine ți-a spus că ești gol”? (3:11), ”Ce ai făcut”? (3:13), ”Pentru ce te-ai mâniat”? (4:6), ”Unde este fratele tău, Abel”? (4:9). Celor studioși la fac o provocare: aflați care este ultima întrebare pusă de Dumnezeu în biblie și care credeți că este semnificația ei.

q aRevenind la subiectul întrebărilor și răspunsurilor, există un criteriu cantitativ care ne poate ajuta semnificativ în a ne devirusa de sentimentul subtil al superiorității, adus la pachet cu multele răspunsuri pe care le deținem la purtător, și anume raportul întrebări – răspunsuri. Exercițiul este simplu și practic; el presupune monitorizarea dialogurilor pe care le avem și contabilizarea numărului de întrebări și răspunsuri din acel dialog (sau monolog!?). Interpretarea rezultatelor nu cere multă școală sau minte: dacă numărul răspunsurilor și timpul alocat lor este net superior numărului de întrebări și timpului alocat lor, atunci ești un sfătos și mândru (sub acoperire). Mă întreb, oare ce s-ar întâmpla cu predicatorii dacă și-ar evalua munca lor după acest criteriu? Sau, ce schimbări majore ar trebui făcute în stilul lor de predicare?
Dar, educatorii, învățătorii și profesorii? (Puteți include și părinții aici). Nu cumva ne-am pierdut audiența pentru că nu avem întrebări de pus, ci numai învățături și sfaturi de dat? Nu cumva ni i-am îndepărtat pe cei cu care lucrăm pentru că noi le știm pe toate, iar restul e … proști?

Într-o anumită ocazie, Domnul Isus a sintetizat profilul unui cărturar iscusit (priceput în treburile Împărăției cerurilor) prin aceea că el este capabil ”să scoată din vistieria lui lucruri noi și lucruri vechi”. (Matei 13:52)
Aplicând paralelismul, aș putea afirma că un învățat post modern iscusit este acela care scoate din vistieria lui întrebări și răspunsuri.

Da, cred că este o vreme în care, probabil este nevoie să dăm mai multe răspunsuri, dar nu ar trebui să uităm că punerea de întrebări ne coboară la nivelul adresantului, ne ajută să intrăm în lumea lui interioară, mută reflectorul de pe noi pe el. Punerea întrebărilor este un indiciu al smereniei, al faptului că nu le știm pe toate, că putem învăța de la ceilalți, oricare ar fi aceștia. Întrebările coboară, răspunsurile înalță. Întrebările fac oamenii mai frumoși, chiar dacă sunt incomode sau infantile, enervante chiar. Înainte apreciam și admiram pe cei care dădeau răspunsuri. Dar, am început să apreciez mai mult oamenii care știu să pună întrebări.

”Bine – vei obiecta tu – contrazâcând pe americani, dar unii pun întrebări proaste, înguste, stupide”. Și tot tu aduci soluția: ”decât o întrebare proastă, mai bine un răspuns bun”. Iar eu zic ”da – adevărat” și ”nu” – nu m-aș mulțumi cu atât. Există și o altă variantă, chiar mai bună decât un răspuns, adică o altă întrebare! Reformularea întrebării, așezarea problemei și privirea ei dintr-un alt unghi sunt, în situațiile de blocaj, mult mai sănătoase decât răspunsurile clasice prestabilite. Să luăm cazul suferințelor, traumelor sau catastrofelor. Mulți dintre cei care trec prin ele rămân blocați la întrebarea ”de ce?” căutând în zadar un răspuns satisfăcător. El nu poate fi găsit pentru că nu există, cel puțin la vremea respectivă. Întrebarea obsesivă, închisă și limitativă ”de ce?” trebuie înlocuită cu a alta, mai deschisă, de exemplu ”care ar putea fi cea mai bună atitudine în aceste împrejurări?”.

Dacă ești în mijlocul unei conversații, cu o persoană sau într-un grup, și te ”trezești” că vorbești de unul singur de mai bine de 5 minute, oprește-te! Este cazul să pui întrebări și să-i asculți și pe ceilalți. Dacă nu te poți opri, s-ar putea să-ți fie drag să te auzi vorbind. Nu-ți mai construi piedestalul din răspunsuri strălucite și cuvinte lăcuite, ci dă-te jos de pe el, pune întrebări și condu lumina reflectorului spre alții!

Așa cum sarea perforează gheața ”topind-o”, adică distrugând-i legăturile care-o fac să fie tare, tot așa întrebările au puterea de a perfora ”pojghița” de prejudecăți care s-a solidificat peste inima noastră. Prejudecățile sunt judecăți ”preambalate” în contextul experiențelor trecute. Ele, judecățile, au fost întâi prelucrate și sintetizate la focul experienței trecute și apoi deliberate sub formă de ”etichete”- aplicate pe fruntea persoanei implicate (acesta este mecanismul psihologic al prejudecății). Persoana nu are habar că, în mintea noastră, ea este văzută ca având lipită pe frunte o etichetă. Dar nici noi nu mai vrem să ne obosim ca s-o evaluăm din nou (cum?) prin punerea de întrebări, așa că atunci când ne întâlnim, trecem direct și inconștient la scanarea etichetelor puse de către noi. Nu mai contează că din momentul în care i-am pus noi eticheta 9sau etichetele) și până la momentul întâlnirii au trecut 2 luni sau 2 zile, timp în care persoana s-ar putea să se fi schimbat, abordarea noastră va fi conform etichetei aplicate atunci și scanate instantaneu acum. Abordarea se poate schimba numai dacă se schimbă etichetele, iar acestea nu se schimbă singure. Doar noi le putem schimba, pentru că numai noi le-am pus acolo. Le schimbăm numai dacă am văzut schimbare la acea persoană sau am pus întrebări și am conștientizat că eticheta și-a pierdut termenul de valabilitate.

Prin urmare, dacă te vezi cu cineva, cu care nu te-ai mai văzut de câteva săptămâni, întârzie scanarea etichetelor pe care le-ai pus în trecut (nu lăsa ca prejudecățile să ți-o ia înainte) și pune câteva întrebări. Verifică schimbările care s-au petrecut și schimbă etichetele. Dacă și-au pierdut valabilitatea, schimbă-le. Dacă nu faci lucrul acesta, nu te va lovi trenul în gară și nici mașina pe trecerea de pietoni, ci vei avea parte de acelați tratament, adică ceilalți îți vor face ție ceea ce le faci și tu lor. (Matei 7:1-2)

Și acest adevăr, și anume că punerea de întrebări contribuie hotărâtor la perforarea platoșei noastre de prejudecăți, converge și susține faptul că întrebările sunt mai bune decât răspunsurile. 🙂

 

4 Responses to “Sunt întrebările mai bune decât răspunsurile?”

  1. nelu spune:

    Sa inteleg ca toti avem nevoie de schimbare ?

  2. Nelu spune:

    Cu siguranta nu , si probabil ca cei cu care ne vedem mai rar observa mai bine schimbarile care pot fi din rau in bine sau viceversa .De obicei la intrbarea :cum esti ? ,se raspunde:bine !, apoi urmeaza:asa ,si??,prieteni stiu de ce !!! .Sinceritatea intrebari poate crea cadrul pentru raspuns sincer ,fapt ce duce la consolidare relatiei . Apropo, ceva indicii la provocare ???

    • Gili spune:

      Da, Nelu, încearcă exercițiul acesta măcar o săptămână: răspunde la întrebările puse de alții, tot cu întrebări. Fii creativ și pe fază, când ți se pun întrebările. Apoi, scrie-mi observațiile tale.

Lasă un răspuns