Teocrație si meritocratie (3)

Am văzut în postările anterioare că istoria antică și biblică este dominată de conducerea de tip monarhie, acea conducere în care puterea este la îndemâna unui singur om. Implicația este că el poate lua de unul singur decizii, că poate face abuzuri, dar poate face și bine.
Am văzut că poporul lui Israel a fost condus o vreme, din Egipt și până în Canaan, de Însuși Dumnezeu (teocrație) prin reprezentantul Său, Moise și apoi prin succesorii săi.
Înstrăinarea poporului de Dumnezeu și atașarea lui de dumnezeii popoarelor învecinate a dus lent la decăderea și degenerarea sistemului teocratic de conducere, acesta suferind implanturi sporadice cu conducere asemănătoare celui de tip meritocratic.
Principiul care stă în spatele meritocrației este că poziția investită cu prestigiu și putere nu se dobândește ereditar (monarhie), pe baza privilegiilor de clasă (aristocrație), pe baza popularității (democrație), nici pe baza averii (plutocrație), ci pe baza abilităților și competențelor demonstrate prin hărnicie, luptă și realizări.

Cuvântul folosit în biblie pentru acest tip de conducere este acela de  „judecător”, termen care avea în trecut un înțeles mai cuprinzător decât cel folosit astăzi. Rolul acestor judecători nu a fost doar de magistrați civili care făceau dreptate și judecau disputele din popor, ci și de „izbăvitori”, persoane chemate și înzestrate de Dumnezeu pentru a mobiliza poporul la luptă și la a-l elibera de sub asuprirea străină. Unii au fost mai mult magistrați, iar alții mai mult eliberatori, iar alții, de amândouă!

Judecătorii care ne rămân primar în minte sunt cei care au făcut fapte de război și apoi au guvernat pe timp de pace: Ghedeon, de exemplu. Nici-unul din ei nu au stabilit o dinastie și nu au lăsat moștenire descendenților conducerea țării, nu au inițiat o guvernare ereditară.
Expresia de la sfârșitul cărții Judecători „fiecare făcea ce-i plăcea” ne oferă un indiciu despre relativismul moral – fluiditatea și despre spiritul segregar- individualismul care submina și dinamita procesul de unitate și coeziune al poporului în jurul unor interese comune.
Distanțarea de Dumnezeu și legea Lui, atașarea de dumnezeii străini a împrăștiat poporul atât de mult încât acesta nu se mai putea mobiliza pentru proiecte comune decât în situații de tragism.
Distanțarea de Dumnezeu a creat un vid de autoritate la nivel național, tribal și personal.
Acest vid era umplut când Dumnezeu inspira și împuternicea câte o persoană din popor ca să se ridice, să lupte și să motiveze poporul la lupta pentru libertate. Aceste persoane deveneau eroi naționali, simboluri ale luptei și victoriei, și apoi garanți ai unor judecăți drepte în popor, pe timp de pace. În sensul acesta ei își câștigau și „meritau” poziția!
În contextul degradării spirituale, a crizei de lideri și vidului de autoritate din vremea judecătorilor, a ajuns în poziție de conducere și o femeie, Debora. Ea a fost prima profetesă de la Moise încoace și singura femeie care a exercitat poziție de conducere la vârf în Israel.
Ea a fost o femeie hotărâtă, curajoasă și competentă în acțiunile ei, asigurând și păstrând pacea și dreptatea în țară timp de 40 de ani .
Exemplul ei, permis de Dumnezeu, arată că și femeile pot fi capabile să preia poziții de înaltă conducere în societate.

Urcușurile și coborâșurile poporului în relația cu Dumnezeu, instabilitatea politică, criza de autoritate și altele ca acestea au contribuit la abandonarea de către poporul lui Israel a conduceri teocratice și adoptarea sistemului monarhic. În confuzia, slăbiciunea, instabilitatea și dezorientarea în care trăiau de câteva sute de ani, monarhia părea cea mai bună alternativă.
Toate popoarele vecine aveau împărați, ei de ce nu?
Ultimul judecător, Samuel a avut printre altele și sarcinile de a asigura alegerea monarhului și de a sigura tranziția spre noua formă de guvernare.
„De aici încolo, gata cu vidul de autoritate – avem împărat, ca toată lumea!”- lucrurile vor merge de acum pe făgașul lumii.

21
Noi 2012
AUTOR Gili
COMENTARII No Comments

Lasă un răspuns