Tu numeri pașii

Nimeni nu a crescut în familia perfectă și nici nu a trăit în contexte perfecte. Trăim printre oameni imperfecți și suntem imperfecți. Imperfecțiunea  și păcătoșenia sunt un dat al izgonirii din Eden. Invidia, răutatea și violența s-au cuibărit în prima și aproape perfecta familie a lui Adam. Prima crimă, primul război s-a desfășurat în cadrul relațiilor apropiate. pe timp de pace, cea mai mare parte a rănilor ni se fac de către cei apropiați prin: minciună, trădare, neglijență, răutate, bătaie, batjocură, umilire. Abuzurile părinților, a celor aflați în autoritate și a celor mai mari sunt traumatizante pentru sufletele aflate în formare. Acestea lasă urme adânci în cutele sufletului și fragmentează lumea interioară, care cu greu își va mai putea găsi convergența și comuniunea.

Oricare dintre noi a trecut prin traume, mai ușoare sau mai grele. Primele locuri în care poți face cunoștință cu autoritatea abuzivă sunt grădinițele și școlile. Domnul Matei a fost în general un învățător bun, dar de multe ori, la nervi și la pedeapsă, ne-a ținut zeci de minute cu mâinile ridicate în sus. Cei neputincioși erau ”ajutați” cu liniarul peste degete. Profesorii la care a trebuit să tremurăm de frică la clasă au abuzat de poziția lor, de micimea și neputința noastră. La liceu, proful de atelier cu care făceam practica, era un zbir și jumătate: se enerva din nimic, trântea cu sculele pe jos, zbiera și ne făcea elevi de nimic. Cea mai groaznică zi din săptămâna era pentru mine ziua de practică și aceasta în ciuda faptului că mă înțelegeam destul de bine cu proful/maistrul. În acea perioadă de stres repetat m-am ales cu o boală numită psoriazis.  Mi s-a spus atunci de către medicul dermatolog că este o boală ”nobilă”. 🙂

Câte un vecin de pe uliță sau de la bloc este ca și un căpcăun prin atitudini, vorbe și acțiuni, poate traumatiza copiii care locuiesc în zonă. Uneori și preoții sau păstorii pot abuza de poziția lor, umilind pe cei care nu-i au ”la rânză”, în public, în predicile lor. Șefii de la servici pot profita constant de poziția lor pentru a umili, batjocori sau înjosi pe cineva care nu le-a picat cu tronc sau le-a încurcat socotelile.

În conflictele armate, abuzurile și traumele sunt în mediul lor.  David, personajul biblic, le-a experimentat pe pielea lui. Și nu o dată, ci de mai multe ori. Când nu te afli printre cei puternici (agresori) atunci ești fără ajutor, fără putere (victimă). Viața lui David a fost una tumultoasă, iar slujba una prin care și-a făcut mulți dușmani. Luptele dintre găști, sporturile violente, războiul te poate duce repid din postura de agresor în cea de victimă, și invers.

Așa s-a întâmplat cu David, care a ajuns prizonier de război la filisteni: la îndemâna altora, fără putere, fără control, expus la hărțuieli și privarea de drepturi, la răutăți și batjocuri. Ce a făcut David în situația aceasta cruntă și fără ieșire? Ce fac oare victimele supuse la umilințe și abuzuri? Ce am făcut eu când am fost supus abuzurilor?

Eu am tăcut. Am absorbit mânia dinafară, care s-a transformat într-o tensiune interioară și a ieșit apoi pe piele sub formă de pete roșietice în care se descoamează pielea.
Tăcerea, negăsirea vorbelor este una din reacțiile normale ale celor mici la abuzurile celor mari. Muțenia este reacția multor victime ale violenței verbale și fizice. Se retrag în ele însele și dialoghează tot mai puțin, minimul necesar. Nu știu dacă introversiunea este ceva doar moștenit genetic, dar cred că are și un grad de dobândire prin interacțiunea cu mediul sau, mai bine zis, prin refuzul de a interacționa cu el.

David nu a tăcut, a vorbit cu Dumnezeu, a compus psalmi. Psalmul 56 este compus cu ocazia capturării sale de către filisteni.
Vorbirea este una dintre caracteristicile lui Dumnezeu transferate omului, una dintre imaginile lui Dumnezeu reflectate în creația omului. Dumnezeu vorbește, omul vorbește. Dumnezeu și omul dialoghează, exprimându-și prin cuvinte dorințele și cerințele. Prin cuvinte se înțeleg unul pe altul. Tăcerea este o formă de protecție, dar și de pedepsire.

psalm 56Tăcerea și frica sunt ca niște surori siameze. Aproape imposibil de despărțit. Frica de și mai multă bătaie, de răutate în plus, de umilire, de distrugerea viitorului, de moarte. Și lui David i-a fost frică, o mărturisește chiar el, bărbatul viteaz care l-a omorât pe uriașul Goliat. Care a fost oare antidotul său pentru frică: curajul, amenințarea sau sfidarea? Nu, antidotul pentru frică nu este curajul, ci încrederea în Dumnezeu. Iată ce zice el în v.3: ”Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine.” Iar dacă nu am văzut ideea în v.3 el o mai repetă și în v.11:”Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic …”.

David nu tace, nu face pe mutul, el vorbește, scrie și cântă. Rugăciunea este monologul său cu Dumnezeu, psalmul este cântecul, mărturisirea lui pentru noi, ceilalți .

David nu este un om naiv. El știe foarte bine că a fost pândit și urmărit pas cu pas, zi și noapte, de către dușmani (v.6). Dar, David mai este convins de ceva, și anume, că și Dumnezeu a fost atent la pașii săi, atât de atent că i-a și numărat (v.8a)! ”Tu numeri pașii vieții mele de pribeag”! Acest adevăr poate fi eliberator pentru cei care se întrebă ”unde este Dumnezeu?” atunci când li se întâmplă lucruri rele, când sunt luați prizonieri, când pierd bătălii importante, când trebuie să fugă de represalii. David nu avea habar de cum ar arăta un pedometru (unii cititori știu), dar avea clară ideea că Dumnezeu are unul, că-i interesat să-i măsoare numărul de pași, deși pentru el era un detaliu nesemnificativ. În violență sau traume, Dumnezeu este mai atent la detalii și mai prezent decât își poate închipui omul (atât victima, cât și agresorul).

La meciurile din champions league ne-am obișnuit deja ca, la schimbarea unui jucător sau la sfârșitul meciului, să ni se dea statistici despre posesia balonului, numărul de pase sau șuturi la poartă, numărul de faulturi, etc. În aceste statistici mai este un detaliu interesant: distanța acoperită de jucător (sau toți împreună) pe tot parcursul meciului, adică  numărul de pași! Bineînțeles că pe jucători nu-i interesează câți pași fac ei într-un meci, au altceva la ce să se concentreze, dar acest lucru totuși se monitorizează! Pentru David acest lucru a contat enorm: dacă Dumnezeu se ocupă de statistici înseamnă că și El se uită la meci!
Adică, Dumnezeu a fost implicat în ”jocul” lui David, chiar dacă acesta a pierdut meciul.

lacrimaDavid mai face ceva important în mijlocul suferințelor, hărțuielilor și durerilor. El își exteriorizează durerea fizică și emoțională prin plâns. Pe vremea lui era permis bărbaților să plângă. Nu știu când și cine a dat edictul de a interzice plânsul la băieți și bărbați, dar acesta a făcut mai mult rău decât bine; mă refer, în primul rând, la sănătatea sufletească a bărbaților, care are mult de suferit de pe urma împietririi emoționale. Nevestele lor știu ce zic eu aici.

Plânsul, darul lacrimilor, este doar unul din modurile de manifestare, exteriorizare a sentimentelor, a lumii noastre interioare. E drept, este unul important, dar este neglijat, ba chiar disprețuit, de societatea modernă. Prin lacrimi ființa recunoaște faptul că a fost agresată fizic sau verbal și că violența produce durere. Lacrimile denotă și o oarecare doză de slăbiciune, neputință; de aceea, cei mai mulți nu-și doresc să se vadă aceasta înafară. Ei cred că prin ascunderea slăbiciunii sub masca pretinsei indiferențe o să rezolve durerea emoțională. Doar temporar și doar la suprafață.

”Pune-mi lacrimile în burduful tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?” v.8b
Cine în lumea aceasta ar fi interesat de lacrimile tale? Cine știe ce dureri înduri? Cine știe iadul prin care treci? Dacă taci și te izolezi, nu le știe nimeni. Oare, chiar nimeni? Ei bine, David nu este de acord cu tine, el știe că Domnul este atât de aproape și de atent cu el încât până și lacrimile îi sunt numărate, strânse și înregistrate. Chiar dacă El nu intervine, nu înseamnă că nu este acolo. El este cu tine, chiar și atunci când nu simți, când nu  intervine pentru a schimba situația.

Vorbește și plânge, plânge și vorbește; fă-le în orice ordine îți vine. Ele te mențin în viață.
Încrede-te în Dumnezeu și nădăjduiește în intervenția Lui, la vremea potrivită.
Ieși din izolare, depășește-ți fricile și caută oameni buni cu care să-ți împărtășești trăirile și să fie un sprijin pentru tine.
El numără pașii vieții tale de pribeag și-ți strânge lacrimile în burduf.
Vorbește, plânge, scrie, cântă, speră.
Îndrăznește și încrede-te în El!

29
Apr 2014
AUTOR Gili
CATEGORIE

Tematice

COMENTARII 2 Comments

2 Responses to “Tu numeri pașii”

  1. Adriana spune:

    Daca am avut ceva de invatat din toate abuzurile de toate felurile prin care am trecut, a fost sa ma straduiesc sa fiu mai ingaduitoare cu ceilalti… sa nu ii mai judec asa usor, pentru ca fiecare are traumele lui. In plus, noi nu stim relatia personala a celorlati cu Dumnezeu, si ne grabim sa ii judecam dupa niste intamplari izolate.
    E trista faza aia cu pusul in predica, mi s-a intamplat si mie: mi-a venit sa ma bag sub scaun, insa am realizat ca eram in primul rand si tot eram vazuta 🙂 Si de aici am invatat ca noi nu avem de luptat impotriva carnii, ci impotriva puterii vrajmasului (Efeseni 6:12), iar Domnul Isus ne-a spus ca avem toata autoritatea asupra acestei puteri (Luca 10:19). Asa ca, chiar si atunci cand nu inteleg, mi-e greu si nu-mi vine natural, aleg sa iert pe cei care ma abuzeaza in vre-un fel sau altul, si sa privesc asta ca un lucru pe care Dumnezeu l-a ingaduit pentru slefuirea mea, tot pentru binele meu (Romani 8:28).
    Cat despre plans, vorbit… asa este… insa si aici am invatat o lectie importanta: sa imi var sufletul mai mult inaintea lui Dumnezeu, decat inaintea oamenilor. Pentru ca (asa cum spuneam mai sus), fiecare are propriile abuzuri, suferinte limitari, si pur si simplu nu pot intelege unele lucrui prin care trec eu la momentul X. Insa Dumnezeu intotdeauna intelege, si El are solutiile perfecte, pentru ca El vede viata mea de la inceput pana la sfarsit 🙂
    Si totusi, inca mai am multe de invatat.
    Multumesc de articol, am fost incurajata 🙂

  2. Gili spune:

    Tare faza cu băgatul sub scaun la predica. Îmi place umorul și realismul tău.

Lasă un răspuns