Vremea tacerii

Cu mulți ani în urmă, am dorit să-i fac surpriză Steluței invitând-o la un film.
Și ea a avut parte de surpriză.
Eu auzisem despre titlu și mi-a plăcut din prima: „Tăcerea mieilor”. Așa că nu am mai verificat să văd despre ce este vorba în film și nu am citit nicio recenzie a filmului. În plus juca și unul dintre actorii mei preferați, Anthony Hopkins.
Dar, a fost un film din genul horor și am încasat o notă proastă de la Steluța, care mai mult nu s-a uitat la film decât s-a uitat. 🙁
Eclesiastul scrie că fiecare lucru de sub cer își are vremea sau ceasul lui. În șirul acțiunilor menționate de el se află și tăcerea și vorbitul. „Tăcerea își are vremea ei, și vorbirea își are vremea ei.” Eclesiastul 3:7
Pentru introvertiți, versetul de mai sus, parafrazat ar suna cam așa: „Tăcerea își are totdeauna vremea ei”.
Pentru extrovertiți, versetul de mai sus, parafrazat ar suna cam așa: „Vorbirea își are totdeauna vremea ei”.
Pentru introvertiți și extrovertiți există o disciplină spirituală numită „tăcere”. Ea este nedespărțită de o altă practică fundamentală  în formarea spirituală, solitudinea – singurătatea, izolarea voluntară de dragul comuniunii cu Dumnezeu.
Disciplina tăcerii te eliberează de dependența de zgomotele vorbelor și muzicii pentru a fi în totalitate deschis numai pentru Dumnezeu. Mirajul și puterea distragerilor provenite prin zgomotele produse de oameni sunt atenuate la maxim. Sufletul este liniștit, neagresat de nevoia de a vorbi sau de a răspunde altor oameni, este liber să asculte vocea sau „tăcerea” lui Dumnezeu.
Nu sunt foarte mulți oamenii care știu când să tacă și când să vorbească. Acei oameni, care pot discerne momentele  adecvate pentru tăcere și momentele propice pentru vorbire sunt considerați înțelepți. Cei care vorbesc când nu trebuie sunt nechibzuiți. Cei care tac când ar trebui să vorbească sunt fricoși.
Există în viață anumite situații dramatice și complexe în care aproape nimeni nu îndrăznește să mai zică ceva, în care majoritatea oamenilor intră întro tăcere neputincioasă. Se așteaptă atunci cuvintele înțelepților, cei abilitați să aibă ceva de spus, de explicat, de comentat, de mângâiat.
În vremea profetului Amos era o perioadă de apostazie națională și idolatrie bezmetică. Domnul mustră și amenință prin profeți poporul dedat la plăceri, nedreptate și silnicie. Mi se pare intrigantă interdicția Domnului cu privire la tăcerea celor înțelepți. „De aceea, în vremuri ca acestea, înțeleptul trebuie să tacă; căci sunt vremuri rele”. Amos 5:13
Singurii care erau acreditați de Dumnezeu pentru a vorbi în acele vremuri rele erau profeții!
Înțelepții trebuiau să tacă, să practice tăcerea – să se abțină de la vorbit și dat cu presupusul, să caute pe Domnul mai mult decât sunt căutate părerile lor de către oamenii întrebători.
Uneori este mai bine să pari neatent, insensibil și neglijent cu oamenii care vor răspunsuri decât să fii în neascultare de Dumnezeu. Sunt unele vremuri, perioade în care înțeleptul trebuie să tacă – chiar dacă nu-i convine nici lui și nici celor din apropiere. Acelea sunt vremuri ale tăcerii, tăcerea impusă de Dumnezeu.
Vor fi înțelepții în stare să le discearnă?
Vor fi înțelepții în stare să asculte de Domnul?
Vor fi înțelepții în stare să tacă chiar dacă vor avea soluții și răspunsuri?
Vor fi înțelepții suficient de smeriți să lase să vorbească numai profeții?