Îmi aduc aminte de perioada copilăriei când descopeream lucruri noi, aproape în fiecare zi. Una dintre noutăți am observat-o într-o bună dimineață, în curtea din spate: pământul neted și curat (bătătorit și măturat cu o seară înainte) pe care urma să ne dăm cu trotinetele și cu bicicletele avea „umflături” sub forma unor ridicături de pământ.
Ne întrebam cine este vinovatul care ne-a stricat terenul de joacă, când a apărut tata, care ne-a dat și răspunsul.
Vinovatul, nu era un zburător care să fi scăpat bombe din cer – cum ne gândisem noi; nici nu era un patruped mare care să fi scăpat ceva din partea dorsală, ca să ne facă în ciudă. Ridicăturile de pământ care ne încurcau pe noi, se numeau mușuroaie și proveneau din pământ! Atunci am aflat de un animăluț – cârtița care, deși are ochi, nu vede cu ei. Cârtița trăiește în pământ, se hrănește cu insecte și are labele anterioare adaptate la săpat galerii subterane. Pământul provenit din săparea galeriilor îl scoate la suprafață; acestea sunt mușuroaiele pe care le vedem noi și care dau de gol prezența cârtiței în sol.
Cârtița are ochi, dar nu vede cu ei; ochii sunt mici și acoperiți cu o membrană.
Asemănarea cu o anume stare a omului este izbitoare, iar expresia „au ochi, dar nu văd” o folosește și Domnul Isus pentru a descrie starea oamenilor care, deși trăiesc o normalitate aparentă, au o rupere totală – inconștiență față de o realitate existentă.
Asemănarea cu noi este și mai dureroasă, când, deși îi vedem și ne vedem zilnic cu cei apropiați nu suntem capabili să vedem realitatea inimii lor dincolo de aparențe.
Vedem mai lesne realitatea slăbiciunilor lor, a scăzămintelor și omisiunilor lor și nu mai avem ochi pentru potențialul, frumusețea și caracterul lor.
Ieșirea noastră la suprafață și îndepărtatea membranei de pe ochi sunt esențiale pentru a scăpa de sindromul de „cârtiță„.
Ai noștrii nu sunt în primul rând urâți, răi, leneși, incapabili și plictisiți.
În primul rând, „bârna” este în ochiul nostru și trebuie scoasă afară!
După cum vezi, nu scăpăm nicidecum de mesajul radical al Domnului din predica de pe munte.
Nu te apuca să ajuți la și să te rogi pentru îndreptarea altora, până nu ai lucrat la îndreptarea ta, la schimbarea vederii – până nu face Duhul Sfânt operație la ochi.
Ori se face operația la ochii mei orbi sau înțepați de bârne, ori primesc un alt ochi cu care să văd realitatea spirituală, așa cum o vede Dumnezeu.
Doamne, ajută-mi să văd slujirea celor de lângă mine!
Fă-mă să văd efortul dragostei lor, osteneala de zi cu zi și cea de noapte!
Fă-mă să le pot citi dezamăgirea și tristețea și să nu trec nepăsător pe lângă ele!
Fă-mă să văd dincolo de cuvinte, dincolo de suspine și de insuccese!
Fă-mă să văd potențialul, capacitățile latente și darurile celor de langa mine!
Deschide-mi, Doamne, ochii să văd realitatea pe care nu am văzut-o până acum!
Iartă-mi Doamne, anii de orbire și ajută-mă să-mi scot cât mai repede bârnele din ochi, bârne pe care le-am adunat cu sârg din copilărie. Nu-mi este drag de ele, dar nici nu-mi va fi ușor fără ele!
Doamne, am ochi, dar nu văd.
Ajută nevederii mele!