Având în vedere schimbarea majoră care a avut loc în domeniul chemării și slujirii mele, încă din anul 2011 mi-am dat seama că aș avea nevoie de o altă carte de vizită. Dar, nevoia nu a fost așa de stringentă și așa a mai trecut un an. La finele anului 2012 mi-am pus ca și obiectiv pentru începutul anului 2013 realizarea unei cărți de vizită.
Am dat o primă sfoară în țară și au sosit câteva variante posibile, propuneri.
Una din obiecțiile pe care le-am primit de la o Steluță a fost aceea că, ceea ce scrie acolo nu mă definește.
O părere exprimată prin negare.
Chiar, oare ce mă definește? Oare, cine sunt eu?
Moise a fost un bărbat deosebit, puternic, curajos, cult, înțelept, dar bâlbâit.
Cât de mult l-a definit oare handicapul acesta, pe care nu-l putea ascunde decât prin tăcere?
Și Dumnezeu se hotărăște să-l facă purtătorul Său de cuvânt, ambasadorul Său în Egipt!
Moise îi cere lui Dumnezeu cartea Lui de vizită, ca să aibă cu ce să se prezinte (credibilitate) în fața fraților săi – pe care nu-i mai văzuse de 40 de ani.
Pe cartea de vizită scria: „EU SUNT”.
Moise, descurcă-te mai departe!
Când eram mic mă defineam sau eram definit funcție de părinții mei.
Eram fiul, pruncul lui Ioan și a lui Maria, „a nașului”.
Eram tulcan pentru că m-am născut și locuiam acolo.
Eram ardelean pentru că neam de neamul meu au trăit în Ardeal.
Eram român pentru că ai mei erau români și vorbeau românește.
Eram băiat, deși mămica și-a dorit să fiu fetiță! 🙂
Eram destul de înstăriți: am fost a 3-a familie din sat care și-a luat televizor.
Până aici lucrurile au fost simple.
Ah, era să uit ceva!
M-a mai definit și urmărit o vreme, un incident care mi s-a întâmplat la arteziana de lângă noi: am mers după apă cu paharul și l-am … spart; numai o singură dată!
Am crescut și am devenit elev și …
-premiant (abonat la locul 3)
-șef de clasă (din a 6-a până în a 8-a), nu comandant de detașamant (acela era pentru premiantul de pe locul 1)
-jucător de handbal, căpitan de echipă, golgheter
-adolescent cu vise de handbalist profesionist
La liceu am fost tot elev, tot tulcan, tot român, dar, a mai apărut …
-gașca de prieteni – esențială pentru supraviețuire și menținere ( de fapt erau două: una pentru viața de la liceu – oraș și alta pentru viața de acasă, de la țară)
-muzica disco
-fetele și dansul
-tenisul de câmp
-fotbalul, apărător central
-aspirația de a deveni avocat
-pocăința și întoarcerea spre Dumnezeu
-pocăiții tineri (părinții mei erau considerați bătrâni)
Identitatea mea era legată tot mai mult de persoane dinafara familiei, de lucrurile în care excelam și de cele care mă pasionau. Eram prietenul lui X, făceam parte din gașca Y, jucam fotbal la echipa Z, mergeam la discoteca W. Prieteni, performanțe, pasiuni.
Pocăiții tineri mi-au arătat că prietenii, performanțele și pasiunile nu pot lecui sufletul de neîmplinire, ci numai prietenia cu Cristos. Nu era mare lucru să-L adaug și pe El pe lista mea, numai că a apărut o mică-mare problemă:
Cristos S-a vrut în capul listei!
Știam că nu era de glumit, dar am așteptat ca să mă convingă că-Și merită locul.
L-am făcut să aștepte: aproape 2 ani!
Era dificilă treaba: știam că nu urma să se definească El față de mine, ci urma să mă definesc eu funcție de El. Și apoi venea restul lumii.
Pocăința, convertirea este dificilă, chiar traumatică, pentru că-ți schimbă radical centrul de greutate al identității construite cu migală și trudă de pe propria persoană (cu vredniciile sau nemerniciile ei) pe o altă persoană, persoana lui Cristos, care nu mai vrea rivalitate cu nimeni la nivel personal. El vrea întîietatea la orice nivel! (Matei 4:18-22, 8:18-22, 9:9, 10:37-39).
Convertirea reală și profundă este dificilă, riscantă, năucitoare.
Te zdrobește, te omoară, te îngroapă, te înviază!
Viermele devine fluture!
Nu te mai caracterizează târâtul și urâtul, ci zborul și frumusețea.
O parte din picioare, devin aripi. Ești mai legat de aer și cer, decât de pământ și deșertăciune. Ce bine ar fi dacă ar ținea starea aceasta până la moartea fizică!
Imediat după pruncia spirituală a venit serviciul militar unde am fost soldat și apoi caporal. Acolo mi s-a testat din greu identitatea de frate cu Cristos și copil de Dumnezeu. Nici Ei nu s-au lăsat mai prejos și și-au arătat, de nenumărate ori, bunătatea și protecția față de mine.
După armată am fost profesor suplinitor la școala din sat -câțiva ani, apoi student, apoi inginer, apoi păstor.
Odată cu anii, identitatea se leagă din ce în ce mai mult de profesie, de statutul social, de poziția și implicarea în biserică.
Întemeierea unei familii adaugă la complexitatea identității rolurile pe care le vom îndeplini cu zecile de ani: soț/soție, tată/mamă, socru/soacră, bunic/bunică, unchi/mătușă, etc.
Schimbarea profesiei, reconversia profesională, plecarea din țară, decesul prematur al unei persoane dragi, divorțul, trădarea unui prieten sunt factori care-și aduc și ei aportul la definirea sau redefinirea identității.
Pe unii îi definește tinerețea și slujba pe alții, pensionarea și bătrânețea.
Pe unii îi definește sărăcia și lipsurile pe alții, firma, averea, mașina și concediile.
Pe unii îi definește succesul și realizările pe alții nereușita și încercările.
Cine sunt eu? Cine este centrul meu de greutate acum?
Ce pondere mai are Inegalabilul, Inepuizabilul, Imprevizibilul, Irezistibilul Cristos?
Am blog și scriu pe el. Sunt bloger și mă ascund după un pom, Pomul vieții.
Vreau să-mi fac carte de vizită. Ce o să scriu oare pe ea?
Tu, ce ai scrie pe a ta?