Era destul de în vârstă. Încă mai mergea la servici; chiar, cu plăcere.
Se gândea și la pensionare; dar, nu prea tare. Acasă la el era liniște și pace.
Pace în relația cu soția; liniște în relația cu copiii -nu-i avea! S-a împăcat de mult, e drept cu greu, că nu vor avea copii, că Domnul Dumnezeu nu le va binecuvânta căminul cu copii. Au fost îngrijorați, chiar frustrați că nu li s-a dat bucuria măcar a unui copil. Ce mult și-ar fi dorit unul, numai unul!
Treceau anii și la casele vecinilor apăreau scutece întinse la uscat (pe atunci nu erau pampers), cărucioare, tetine, țipete și plansete, strigăte de copii.
La ei era tot liniște și pace.
Apoi copilașii vecinilor au devenit adolescenți. Bicicletele veneau și plecau. Au apărut motoretele și mașinile. Seara târziu, bătrânii puneau țara la cale, iar tinerii promiteau fetelor luna de pe cer. Și au venit nunțile în vecini. Bucurie și sărbătoare mare și luuuuuuungă! Tinerii și tinerele se căsătoreau. Apoi au sosit berzele prin vecini.
Acasă la el era liniște și pace. El și soția lui călcau senini și împăcați spre toamna vieții.
La servici, era la fel: liniște și pace.
Aceasta până când rutina serviciului i-a fost întreruptă de un vizitator neobișnuit.
Acesta îl anunță că lui i-a venit vremea și rândul să devină tătic. Se freca la ochi să vadă dacă este real ce i se întâmplă sau un vis. Nu se poate să fie adevărat! Trebuie că îngerul glumește. O fi greșit destinatarul. Pentru ei este cam târziu să mai aibă copii. Vremea zbenguielilor în pat s-a dus odată cu vara. Acum erau în plină toamnă tîrzie.
În timp ce el se gândea la el și ea, la faptul că erau bătrâni, îngerul îi dădea înainte cu instrucțiunile privitoare la creșterea copilului … „nu va bea vin, nici băutură amețitoare și se va umplea de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale” … (Luca 1:15).
Văd în cuvintele îngerului o asociere între cumpătare (abstinența de la băuturi) și prezența Duhului Sfânt. Cele două se influiențează și se condiționează reciproc. Văd aici un cadru propice manifestării plinătății Duhului Sfânt asigurat de o dietă restrictivă adoptată de bună voie, din convingere și nu din necesitate medicală. Atât în cazul lui Ioan Botezătorul cât și al lui Samson, cumpătarea a fost impusă de la naștere, iar dieta restrictivă a fost parte din pachetul operațional de slujire eficientă la maturitate.
Bine, vei zice tu, mai lasă-mă cu legea nazireatului, cu chestii vechi testamentale!
Atunci hai să trecem la cumpătarea de la nașterea … din nou!
Apostolul Pavel face și el o legătură între consumul de vin și plinătatea cu Duhul Sfânt. Efes 5:18
Preaplinul de băutură și plinătatea cu Duhul sunt incompatibile!
Cumpătarea, autocontrolul este roada Duhului Sfânt.
Acolo unde este cumpătare, Duhul Sfânt este la volan!
Acolo unde Duhul este la volan, este cumpătare!
Acolo unde Duhul Sfânt este trecut pe bancheta din spate, firea pământească trece la volan; ea nu mai știe și nici nu mai poate să ajungă la pedala de frână deoarece are ochii mari, gura uriașă și picioarele scurte ( ca și minciuna).
Când firea apucă la volan, ieșirea în decor este iminentă.
Lăsați cumpătarea să urce la volan!
4 răspunsuri la “Cumpatare de la … nastere”
O cantare
“ Si mi-a aratat un rau cu apa vietii, limpede ca cristalul, care iesea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului.
In mijlocul pietei cetatii si pe cele doua maluri ale raului era pomul vietii, rodind douasprezece feluri de rod si dand rod in fiecare luna, si frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.” ( Apocalipsa 22:1-2 )
“ Apa vietii”,…”pomul vietii”…there is a river, acesta este minunatul cantec pe care vi-l propun sa-l ascultati. Sper sa gasiti legatura cu tema, asftfel incat sa acceptati inserarea cantecului .
http://www.youtube.com/watch?v=l5n8w3OI70Y&feature=related
Mulțumim, Cornel, pentru completarea meniului: nu numai merinde și leacuri pentru suflet ci și apa vieții!
O bună parte din suferinţa umană se datorează desparţirii mai mult sau mai puţin brutale de fiinţe, locuri sau bunuri care ne sunt dragi şi faţă de care obişnuim să creem un ataşament puternic.
Deşi viaţa pe pământ este limitată, în primul rând, în timp, ca urmare a perisabilităţii materiei din care suntem făcuţi, pare că nimic şi nimeni nu ne poate opri să trăim şi să ne comportăm ca şi când am fi nemuritori.
Din păcate, principala barieră în calea libertăţii de a trăi veşnic, este una ascunsă, imperceptibilă, dar adânc încrustată în materialul genetic al celulelor noastre şi, practic, de neclintit. Studii antropologice au lansat rezultate încurajatoare cu privire la durata vieţii aşa cum este ea dictată de gene: după unii, omul ar fi programat să trăiască 120 de ani, după alţii 300 de ani, ba chiar până la 5000 de ani.
Cu toate acestea, fiecare zi ne aduce, dacă nu nostalgia unei renunţări la ceva sau cineva, cel puţin teama că am putea pierde la un moment dat lucrurile de care ne-am legat fizic şi sentimental. Şi asta pentru că bariera codificată genetic în celule se extinde dramatic şi în jurul nostru. Ea se interpune cu obstinaţie între suflet şi trup, între noi şi restul lumii din care fac parte membrii familiei, prietenii, casa, maşina, cariera…
Greşeala care ne aduce suferinţa pierderii şi despărţirii de pământ şi de lucrurile de care ne legăm se produce atunci când, neţinând cont de bariera de care vorbeam, o încălcăm grosolan, ignorând-o mai mult sau mai puţin conştienţi şi, trecând graniţa ei, înaintăm nepermis de mult pe tărâmuri care nu ne aparţin, transformându-ne de cele mai multe ori, în stăpâni iluzorii peste ele.
Să ne imaginăm că primim în custodie o bucată de pământ pe care avem dreptul s-o folosim o perioadă specificată în contractul încheiat cu proprietarul. O primă limită impusă este perioada de timp în care suntem în posesia pământului. O alta ce decurge din prima, ar trebui să fie în mod logic, evitarea construirii pe acel teren a unei case ce va fi ori demolată, ori abandonată la expirarea contractului. Sădirea unei livezi ai cărei pomi ar trebui scoşi din rădăcină sau pur şi simplu parăsiţi în final, ori investiţia megalomanică în lucruri pe care nu le mai putem lua cu noi atunci când soseşte momentul returnării pământului, ar fi tot atâtea acte neînţelepte şi păguboase.
Atunci, ce putem face cu pământul primit astfel încât să ne desprindem de el fără suferinţa pe care ne-ar pricinui-o abandonul bunurilor pe care le-am creat şi în care ne-am îngropat cu mult zel, energia, timpul şi sentimentele?… Ce spuneţi de cultivarea unei grădini de legume? Primăvara am planta şi semăna, iar toamna am culege roadele pe care avem dreptul să le luăm şi să le depozităm în propriile cămări. Sau, ce aţi zice de ridicarea unui cort în care să stai în perioade de recreere şi pe care să-l poţi împacheta ori de câte ori trebuie să pleci?
Din păcate însă, majoritatea dintre noi, odată ajunşi în posesia pământului, uităm sau ignorăm faptul că ni s-a dat pentru o vreme şi, suflecându-ne mânecile, ne facem planuri ambiţioase care să le concureze pe cele ale colegilor sau vecinilor noştri. Începem construirea unei case cu cât mai multe încăperi şi anexe, în care luxul şi obiectele scumpe să stârnească invidia. O livadă sau o grădină cu flori în mijlocul căreia să troneze o piscină uriaşă, completează imaginea opulenţei. O maşină scumpă parcată la scară, al cărei garaj e construit pe acelaşi teren de împrumut, nu lipseşte aproape niciodată din acest ansamblu al bunăstării. De cele mai multe ori este suficient loc pe acelaşi teren, pentru a construi o fabrică sau o firmă pe frontispiciul cărora să sclipească numele proprietarului integrat în titulatură. Şi în tot acest complex, omul nostru se zăreşte printre dosare şi cărţi de credit, printre obiecte şi haine scumpe, concentrat, stresat şi angajat într-o cursă nebunească a câştigului şi acumulării nesăţioase. Până într-o zi când contractul pentru folosirea terenului expiră, iar omul este somat să plece sau pur şi simplu, este scos brutal afară. Abia acum îşi înţelege vremelnicia şi începe să perceapă barierele pe care, mânat de nesăbuinţă, le ignorase şi le depăşise. Când se priveşte, îşi vede doar goliciunea şi urmele lăsate de biciul cu care stresul îl lovise continuu. Nu poate lua cu sine nimic din imperiul construit pe un domeniu care nu-i aparţinuse de fapt, niciodată.
E limpede că dacă vrei să iei cu tine ceva la finalul acestui periplu prin viaţă, nu poţi beneficia decât de ceea ce ai acumulat în sferele sensibile ale spiritului unde nimic nu e palpabil, ci totul e abstract, unde bagajul poate fi voluminos, dar nu greu, pentru că nu se supune legii gravitaţiei.
A investi in alţii atât spiritual cât şi material ajutându-i să-şi dezvolte valenţele, este un mod de a deveni nemuritor. Chiar dacă şi aceştia sunt la rândul lor trecători, trăieşti prin transferul perpetuu al valorilor tale între generaţii, între maestru şi ucenic. Acest gen de valori investite sunt condamnate eventual la transformare, dar nu la dispariţie.
Cititul unei cărţi este excursia pe tărâmuri din care te întorci încărcat cu energii de care ai nevoie pentru a păşi mai departe.
A-ţi face datoria la locul de muncă, a-ţi ajuta aproapele, a mânca doar pentru a supravieţui, a te folosi de bani fără a-i strânge lacom pentru planuri megalomanice, a trăi în prezent ştiind că viitorul este doar o iluzie, iată câteva moduri de a trece prin viaţă fără a da ocazia prea-plinului să te inunde. Pentru că excesul, în revărsarea lui tumultoasă, riscă să te arunce dincolo de limite, pe domeniul amăgirilor din care însă, mai devreme sau mai târziu vei fi alungat în mod dureros…
Provocator eseul tău despre atașamente puternice, iluzia stăpânirii lucrurilor vremelnice, acumulări nesățioase, bariere ignorate, viața ca o perpetuă inundație. Aceasta doar până când vine vremea plecării: atunci iluziile rămân moștenire la copii, iar investițiile făcute în împărăție își încheie transferul în contul personal din banca cerului.