Categorii
Tematice

Despre sentimente

despre sentimente

În această lună, de trecere de la iarnă la primăvară, când sunt celebrate prințesele, ducesele, mamele, prietenele, iubitele, sfintele, reginele, vom explora o lume care este atât de aproape de noi și totuși atât de necunoscută nouă, atât de prezentă și atât de ascunsă.
Nu mi-am propus la începutul anului să reflectez și să scriu despre lumea sentimentelor, dar în luna februarie, din mai multe surse independente, au convers spre mine mai mulți vectori care au dat aceeași rezultantă: emoțiile, sentimentele.
Am avut prilejul, în repetate rânduri, să abordez în mod sănătos problema emoțiilor.
Aceasta s-a întâmplat la Cursul de căsătorie al BEE și la alte cursuri de consiliere la care am participat.
Lucrurile însă nu au fost așa de la început.

Am crescut și eu cu zicala clasică: „băieții nu plâng”!
Aceasta se traduce prin: „băieții nu își exprimă emoțiile atunci când trec prin durere.”
Băiatul aude și înțelege că nu are voie să-și manifeste durerea prin plâns; eventual, numai atunci când nu este văzut de către alții.
Plânsul, lacrimile sunt idicii ale slăbiciunii. Abținerea de la plâns, capacitatea de a nu te lăsa dus și purtat de emoții este virtutea.
Pe ulița copilăriei am înțeles că băieții și bărbații sunt tari atunci când evenimentele dificile și dureroase nu reușesc să ajungă să le deschidă robinetul lacrimilor. Oricât de mare ar fi fost suferința și durerea, fizică sau emoțională, idealul care era promovat era acela de a fi tare ca piatra, insensibil față de stimulii externi, capabil de a controla lumea interioară.
Cărțile care le citeam despre cucerirea vestului sălbatic, curajul și demnitatea cu care sufereau eroii atunci când erau capturați și torturați de către dușmani, au contribuit și ele la susținerea idealului de bărbat-erou care suferă fără să-și exprime durerea înafară.
Interiorizarea suferinței este virtutea băiatului și bărbatului (erou).

Problema, la început, cu interiorizarea unor dureri emoționale este că ele nu se vor manifesta așa doar în acele cazuri, ci se vor extinde și în alte situații sau domenii ale lumii interioare.
Prin repetare, interiorizarea într-un domeniu se extinde și în alte domenii, până se crează un reflex al sufletului de a nu mai răspunde vizibil stimulilor externi.
Cred că reflexul internalizării emoțiilor este moda dominantă mai ales la cei introvertiți, dar la ea apelează și cei extrovertiți.

La internalizarea emoțiilor și-a mai adus contribuția și un alt sentiment care mi-a marcat copilăria, și anume, rușinea. „Este o rușine să plângi!”
La dorința de a brava, făcând-o pe curajosul, s-a mai adaugat și motivația negativă de a nu mă face de râsul lumii.
Dorința de a mă ridica la așteptările altora(de a brava) și rușinea de a eșua public au fost două motive care au contribuit major la formarea reflexului meu de a-mi interioriza reacțiile mele interioare (sentimentele) la stimulii dureroși externi.
Faptul că am interiorizat emoțiile , nu înseamnă că ele nu și-au făcut lucrarea lor în lumea mea interioară, eu doar le-am ascuns de cei dinafară!

Cum a fost la voi? Cum a-ți procesat durerea în copilărie?
S-a schimbat ceva între timp?

(Visited 966 times, 1 visits today)

2 răspunsuri la “Despre sentimente”

Cu mult timp in urma, undeva prin perioada zbuciumată a adolescente a fost momentul când izvorul lacrimilor a „secat”. Participasem alături de mama si de frații mei la priveghiul nașei Maria, mama a doua fetițe mici 4 si 6 ani, răpusa de leucemie. Din acel moment orice bucurie sau mai ales suferința nu reușea sa desprindă nici măcar o lacrima rătăcita…
Acum un an si doua luni in urma s-a produs evenimentul care mi-a deschis izvoarele sufletului si șiruri după șiruri de lacrimi mi-au brăzdat obraji. Plecare in veșnicie a Prințesei inimi mele – Estera a fost durerea care si-a cerut tributul in lacrimi… Am căuta sa fiu discret, ca Maria-Ines sa nu fie afectata de durerea mea… Dar in singurătatea multor nopți albe si in pustiul zilelor am plâns cu multe lacrimi.
Lacrimile au mai eliberat din povara acumulată in interiorul sufletului.
Cred ca rostul acestor lacrimi au fost ca sa învăț sa plâng cu cei ce plâng… Ce mult mi-au lipsit cei ce sa plângă alături de mine. Astfel sa fiu eu acela care sa plângă cu cel ce plânge in singurătate.

Ionel, din ce cauză s-a secat izvorul lacrimilor? A fost o decizie de a ta sau a fost ceva inconștient care a astupat izvorul? În ce fel a schimbat priveghiul acela lumea ta interioară?

Dă-i un răspuns lui Ionel Nistor Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *