Paiul și bârna

Predica de pe munte, respectiv capitolele 5-7 din evanghelia după Matei, reprezintă chintesența vieții ucenicului, urmașului lui Isus Cristos. Și dacă subiectele predicii de pe munte nu sunt incorporate în viața ucenicului, încă de la începutul vieții de credință, Dallas Willard se întreba ce fel de ucenici facem, sau urmașii cui sunt, cei care se convertesc în bisericile noastre. Părerea lui Dallas este că o catecheză fără predica de pe munte nu produce urmași autentici ai lui Isus Cristos, ci doar urmași ai noștri și ai învățăturilor noastre. Un test simplu de evaluare, pentru oricare dintre noi, ar fi acela de a încerca să reproducem în minte cât mai multe subiecte din predica de pe munte și apoi să verificăm câte din acestea se regăsesc în viața noastră cea de toate zilele.

În predica de pe munte există subiecte și texte mai cunoscute, iar altele mai puțin cunoscute. Dintre cele mai cunoscute și mai frecvent abordate amintesc pe cele despre mânie, iertare, poftă, iubire, rugăciune, îngrijorare, post, profeți mincinoși, casa zidită pe stâncă. Mai rar  abordate și mai greu practicate sunt subiecte ca și cel despre vorbirea fără proptele suplimentare – jurăminte (6:37) sau despre judecata fără prejudecată (7:1-5).

Vara trecută, în discursul lui Duane Elmer de la Malenovice, Slovacia, mi-a reținut atenția un concept străin mie până atunci, și anume, ”amânarea judecății”. Ideea de bază este aceea de a nu da un verdict sau emite o judecată până nu sunt culese informații suficiente și relevante pentru acea decizie. Amânarea sau suspendarea judecății înseamnă să aștepți până găsești toate dovezile necesare pentru emiterea unei judecăți. Opusul acestui proces de așteptare sau suspendare a judecății este judecata prematură, care înseamnă să tragi concluzii și să judeci înainte de a strânge toate informațiile relevante pentru luarea unei decizii.

”Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” (7:1) nu este o încurajare la a ne pune mintea la dormit, ci dimpotrivă, la trezirea ei. Realitatea este că noi funcționăm mare parte a vieții pe pilot automat, cele mai multe decizii fiind luate de pilotul nostru automat – subconștientul. Când conducem mașina nici nu ne mai gândim la schimbarea vitezelor pentru că acest lucru ne-a devenit un automatism. În timp ce schimbăm vitezele, noi credem că putem face mai multe lucruri: să vorbim la telefon, să fim cu ochii pe copii și atenți la trafic. Ha, ce contradicție! Ba nu, se numește … multitasking!

”Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” nu este un îndemn sau o scuză în a nu mai evalua pe nimeni sau a nu mai face nici-o critică constructivă; nu înseamnă să ne băgăm capul în nisip, ca să nu mai vedem greșelile altora. Realitatea este că noi evaluăm instantaneu și facem critici la adresa tuturor, numai că nu le recunoaștem sau nu le vociferăm, ba chiar le negăm. Am un vecin pocăit, mai tânăr, care în discuția noastră, cel puțin o dată la cinci minute, rostește această propoziție ”eu nu judec pe nimeni, dar ăla …”. Or, el tocmai aceasta face constant: critică, judecă și condamnă.

”Nu judecați” este o atenționare împotriva judecății premature, judecății înainte de vreme, a rostirii unei sentințe bazate pe aparențe și nu pe dovezi. Ochiul, privirea, este în acest caz unul dintre ”trădătorii” noștri în evaluarea corectă a realității. Ochiul vede exteriorul, aparențele și transmite minții informațiile vizibile care, fie adormită, fie sub presiunea deciziei, se grăbește să rezolve problema. Așa a pățit și experimentatul profet Samuel (1 Samuel 16). El avea sarcina secretă de a identifica noul împărat al lui Israel, fără a avea însă semnalmentele lui. Când l-a văzut pe fiul cel mare al lui Isai, pe Eliab, a fost impresionat de fizionomia lui impunătoare (exteriorul său) și s-a grăbit să-și finalizeze misiunea, dar mustrarea Domnului a venit frontal: ”Nu te uita la înfățișarea și înălțimea staturii lui … omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă.”

”Nu judecați” este o atenționare împotriva judecății, osândirii, bazate pe prezumția de vinovăție, răutate și păcătoșenie a altora. Aceasta presupune că toată lumea este parșivă și păcătoasă și prin urmare treaba lumii este să demonstreze că nu este adevărat ce se spune despre ea. Se dezvoltă în acest caz un complex de superioritate (bârna), alimentat de mândrie, care ne face să credem că suntem mult mai buni decât ceilalți, care au marele defect (paiul) de a fi păcătoși și parșivi. Împărțirea clară a taberelor în buni – răi, vechi – nou, tradițional – contemporan, este unul dintre simptomele mândriei, iar catalogarea voalată a celorlalți în ”răi și păcătoși” este un indiciu al superiorității. Împărțirile de tipul ”noi – restul lumii” sunt răspândite pretutindeni prin biserici: ”noi nu avem amvon”, ”noi avem închinare contemporană”, noi nu purtăm batic”, ”noi avem fanfară”, ”noi stăm lângă Scriptură”, ” noi, da – voi, nu!”.

Unii farisei au fost curtenitori cu Isus Cristos. Unul dintre ei L-a invitat la masă (Luca 7). Profitând de ospitalitatea, pasivitatea sau nevegherea gazdei, o femeie de moravuri ușoare (păcătoasă) s-a autoinvitat la acest eveniment și, până să apuce să se prindă careva, s-a îndreptat hotărâtă spre oaspetele de seamă, Isus. A spart repede un vas cu parfum scump, s-a așezat lângă picioarele lui Isus și a început să plângă. Pentru gazdă, situația era oarecum jenantă. Lacrimile stropeau picioarele Lui, iar ea le ștergea cu părul capului. Cum oaspetele nu a reacționat defel, ba chiar a fost aprobator față de gesturile femeii, gazda era în încurcătură. În exterior nu se arăta, dar în mintea lui își judeca și osândea oaspetele: ”Dacă Isus ar fi profet, ar ști cine este femeia aceasta și nu i-ar permite nici măcar să-L atingă!”.

Există ceva instinctiv în noi care ne împinge să explicăm lumea și comportamentul oamenilor în termenii unor atribute umane esențiale. Trecem pripiți peste complexitatea și natura evolutivă a ființei umane și definim oamenii numai în anumiți termeni fundamentali, simpliști. Deși avem de a face cu o situație complexă, în care mintea ar trebui să reevalueze și să proceseze contextual informațiile, căutăm o scurtătură spre o decizie rapidă și facilă. Această ”lene” a minții în aborda complex lucrurile și graba de a atribui unui întreg o caracteristică doar parțială se numește în psihologie eroare fundamentală de atribuire (EFA). Aceasta funcționează ca și o supapă reducționistă deoarece ea ”creează și conservă percepția continuității chiar și în fața unor schimbări perpetue în comportamentul real”.

Pentru Simon fariseul femeia intrusă era o ”păcătoasă”. El știa destule despre ea, înainte ca aceasta să intre la el în casă. Modul cum s-a comportat ea față de oaspetele lui doar i-a confirmat minții lui (leneșe) că ea este o ”păcătoasă”.  Și nu una oarecare, ci o păcătoasă nerecuperabilă. Sentința lui este definitivă, păcătosul nu mai are șanse la pocăință și schimbarea statutului, nicidecum și niciodată. În ciuda semnelor sale de pocăință care indică spre schimbare, ele sunt interpretate tot în defavoarea lui, păcătosului fiindu-i atribuit adjectivul care i se potrivește, adică acela care este în continuitate cu trecutul lui.

Și pentru Isus femeia intrusă este o ”păcătoasă”, dar recuperabilă. Da, păcatele trecutului erau după ea, dar mai erau acolo și căință, lacrimi, durere, credință și iubire. Cum a putut Isus să le vadă pe acestea iar Simon nu? Pentru că unul avea ochii antrenați să descopere și să aprecieze indiciile binelui și schimbării, iar celălalt nu. Larry Crabb numește această deprindere strategică ”căutarea cu asiduitate a binelui” și o consideră ca fiind esențială pentru stabilirea unor relații profunde și formarea unei comunități sănătoase.

Când te întâlnești cu cineva, în minte îți vine instantaneu o imagine trecută, pozitivă sau negativă a acelei persoane. Dacă ai avut mai multe experiențe negative cu acea persoană, imaginea are clar conotații negative pentru că și EFA intră în acțiune ca să simplifice lucrurile. Dacă ai judecat-o și o consideri nerecuperabilă, atunci orice a făcut sau face bun acea persoană nu-i mai schimbă cu nimic statutul sau verdictul în ochii tăi. Dacă însă, o consideri recuperabilă, începi să cauți binele din ea – indiciile schimbării, să le recunoști și să le afirmi în fața ei și în prezența altora. Cristos a făcut aceasta în fața lui Simon. Nu a negat păcatele trecute ale păcătoasei, ci a evidențiat semnele evidente (nu inventate) ale căinței și credinței ei mântuitoare. Și nu s-a sfiit să judece și să dea verdictul în cazul ei, dar nu cel al condamnării definitive, ci al iertării și mântuirii.

Scoaterea bârnei din proprii ochi nu este un eveniment unic, ci unul repetabil, un proces continuu de curățire a lentilelor, filtrelor prin care interpretăm, evaluăm și judecăm lumea interioară și exterioară. Procesul presupune o deschidere permanentă ( acesta este idealul) sau regulată a ”dosarelor” celorlalți, a reevalua judecățile trecute și, în lumina indiciilor schimbării, să dăm verdicte favorabile, chiar grațierea lor. Acest lucru este extrem de dificil pentru o persoană negativistă, care vede numai negrul și urâtul din ceilalți. Dar, dacă nu intră în procesul de curățire va fi judecată tot așa cum a judecat și ea pe ceilalți (asta da motivație negativă).(7:2)

La nivel macro, cred că avertizarea din 7: 1-5 se potrivește mai bine creștinismului est european, care are tendințe legaliste puternice și un mediu favorabil creșterii și dezvoltării culturii fariseice. Mulți am suferit, ani de zile, de pe urma judecăților aspre și nedrepte ale celor care ne-au condamnat definitiv la a fi nerecuperabili. Numai harul Lui și îndurarea altor pribegi ne-au mai dat speranța iertării și a unui viitor mai bun. Avertizarea din 7:6 cred că se potrivește mai bine creștinismului vest european, care are tendințe puternic libertiniste și un mediu favorabil pentru nejudecarea altora, care a ajuns să permită aproape orice în bicerici. ”A arunca mărgăritarele porcilor” înseamnă să mergi în extrema nejudecării, a tratării tuturor fără discernământ, a nu ține cont de semnele răutății și depravării, a-i declara pe toți buni și eligibili pentru cer. În vest, discriminarea (rasială, etnică, sexuală, etc.) este noua ”vrăjitoare” dată în urmărire generală și spre nimicire.

Cele două avertizări, sunt oarecum în oglindă: una împotriva condamnării pripite în care ”toți sunt răi”, alta împotriva evalurii superficiale în care ”toți sunt buni”. Nu este de mirare că nu veți auzi des predici din acest text. Subiectul judecății este și va fi, greu și controversat. El implică trăirea într-o tensiune continuă, la granița dintre judecata prematură și cea superficială, în terenul liber dintre legaliști și libertini. Și cine ar vrea să fie mereu între cele două tabere majoritare, in terenul nimănui? Cine ar vrea să fie judecat și executat din două direcții?

Având în vedere ponderea, proporția de text (5 versete) care abordează judecata, osândirea prematură și tendința românilor de fi îndemânatici în această meserie, aș încheia postarea cu o ilustrație și un pasaj fenomenal din cartea Genesei, cap.18. Un îndemn pentru toți orășenii locuitori la bloc (cei de la case sunt incluși automat): conduceți-vă oaspeții până la poartă sau la mijlocul de transport. Lucruri mari se spun la poartă!

Avraam era bătrân și înaintat în vârstă, dar suficient de înțelept ca să mai fie ospitalier cu străinii. Nu știa că aceștia lucrau sub acoperire și aveau mai multe misiuni de îndeplinit. De prima s-au achitat chiar stând la masă: l-au informat de iminenta sosire a berzei, la adresa lui. Sara arăta încă bine, dar era de mult la menopauză. Chiar dacă vestea i-a adus discomfort, Avraam nu s-a scăpat grăbit de ei, ci și-a făcut timp, a plecat împreună cu ei ca să-i petreacă. ”Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?” Atunci a aflat el despre iminentul plan de nimicire al cetăților învecinate, Sodoma și Gomora.

”Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit (evaluări repetate) și păcatul lor este nespus de greu (dincolo de limite). De aceea mă voi pogorâ acum (nu mă bazez pe evalurile trecute) să văd dacă în adevăr au lucrat în totul (poate că sunt indicii prezente contrare evaluărilor trecute) după zvonul venit până la Mine; și dacă nu va fi așa, voi ști (verificarea dinaintea condamnării definitive)”.  Crezi tu că mai avea nevoie Dumnezeu de dovezi pentru a condamna definitiv și irevocabil răutatea sodomiților? Eu cred că, nu! Însă ne-a lăsat nouă un exemplu de amânare a judecății finale până la posibilitatea evaluării și verificării tuturor datelor relevante. Nu contează că judecata finală a fost aceeași cu cea parțială, ci faptul că cea finală s-a făcut în baza unor dovezi recente și directe, indubitabile.

Avraam însă, nu este numai un ospitalier de mare clasă ci și un căutător asiduu al binelui. ”Bărbații au plecat … dar Avraam a stat înaintea Domnului”. ”Nu se poate să fie numai oameni răi acolo; nu se poate să nu fie și oameni buni”. Ceea ce gândea el la scară mare, noi putem gândi și transfera la scară individuală: ”nu se poate ca omul acesta să fie depravat total, trebuie să mai fie ceva bun în el”. ”Unde este ascuns chipul lui D-zeu în acest om?”. ”Vei nimici Tu pe cel bun împreună cu cel rău?”. Căutătorii binelui pun multe întrebări înainte de a da verdicte.

Unui observator detașat, pledoaria avocatului Avraam înaintea judecătorului D-zeu poate părea ridicolă sau chiar obraznică. A căutat să forțeze mâna lui D-zeu în a ierta și anula pedeapsa dacă în acele cetăți mai sunt 50 de oameni buni. Căutătorii binelui cer amânarea judecății în speranța influiențării și răscumpărării răului. Căutătorii binelui pun întrebări și pot părea ridicoli de naivi, câteodată. Când citești pledoaria lui Avraam și vezi cum D-zeu intră în jocul negocierii și-i lasă numărul atât de jos, de la 50 la 10, însuși Avraam simte că a ajuns la limita de la care nu mai poate continua acel joc. Avraam a fost speriat de cât de departe a mers el cu îndrăzneala în negociere și, tot atât de speriat, de cât de departe a mers D-zeu în disponibilitatea de a ierta (amâna pedeapsa) un loc plin de răutate din cauza câtorva oameni buni.

”După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat. Și Avraam s-a întors la locuința lui.” (18:33) Odată încheiat acest lung și îndrăzneț joc al negocierii la limită, nu a mai fost nimic de spus. Cei doi s-au despărțit. Fiecare s-a dus la treburile lui. Dumnezeu să evaluze veridicitatea zvonurilor și să caute dovezi indubitabile în locul cu pricina. Iar Avraam s-a întors acasă, cu satisfacția unei misiuni îndeplinite. Oare cât de liniștit putea fi el ? Dar, noi?Vom mai avea oare nebunia de a ne pripi în judecățile noastre, atribuindu-le oamenilor trăsături fundamentale pe care nu le au? Vom continua oare în lenevia minții care va osândi și declara pe unii, drept ”răi nerecuperabili”? Vom lăsa oare lașitatea să ne întunece discernământul și în micimea noastră să-i declarăm buni pe cei care sunt răi?Conștienți sau inconștienți, noi dăm răspunsuri la aceste întrebări incomode. Fie ca aceste răspunsuri să onoreze Cristosul din noi și din ceilalți și să crească binele, din ceilalți și din noi.