Ciobăneii trăiau liniștiți pe ”un picior de plai și-o gură de rai”. O veste rea a venit ca un trăznet dinspre București, orașul din vale. Cel moldovean, cel ungurean și cu cel vrâncean ”se vorbiră și se sfătuiră” și degrab porniră. Nu au mai așteptat să le cadă o stea sau să audă cântecul fluierului de fag, de os sau de foc. În trecutul mioritic turmele de miei i-au dezbinat pe ciobănei, dar acum un pericol amenințător îi unește. Aleșii nației, din vestita vale a politichiei, nu au avut altceva de făcut și desfăcut decât să se lege indirect de câinii lor.
Cică ciobăneii ar avea prea mulți câini pentru turmele lor. Politicienii confundă maidanezii cu câinii ciobănești. Ei nu știu că ai lor sunt ”câinii mai bărbați” și mai devotați, că se strecoară prin ”brazi și păltinași” și veghează în ”munții mari” și sub ”stele făclii”. Din stânile munților, ciobăneii au năvălit hotărâți în Palatul Parlamentului ca să îndrepte nedreptatea săvârșită și legiferată. ”Ce fac eu cu 3 câini când turma este atacată de o haită de 4-5 lupi?” întreba indignat unul dintre protestatari cu cușmă pe cap și bitușă peste haină.
Și iacă așa am înțeles și noi orășenii că, pentru ciobănei, câinii nu sunt doar niște accesorii necesare pentru decorul stânii, ci elemente vitale pentru protecția, bunăstarea și viața turmelor de oi. Mă întreb, dacă în sens metaforic, nu există un echivalent al câinilor și în turma lui Cristos? Oare nu există o categorie aparte de oi cu statut de câini? Oare toată turma Lui să fie alcătuită numai din oi ascultătoare, neputincioase, vulnerabile și ușor prădabile? Oare nu avem și câini care să aibă funcția de a proteja turma de prădători, de lupi?
Cu oile lucrurile stau mai simplu. Sunt mai ușor de recunoscut. Spiritul pacifist le dă aer de bunătate și înțelegere. Blândețea le face să evite conflictele și răzbunarea este la coada mijloacelor de luptă. Spiritul liniștit le îndeamnă să nu facă valuri și nici gălăgie, pentru a nu-i deranja pe alții. Se adaptează ușor condițiilor altora și dau prioritate celor în nevoie. Nu protestează, nu se mobilizează la război și nu fac degrabă vărsare de sânge. Trăiesc în pace și nu le place să intre în situații periculoase, de viață și moarte. Nu-și bat capul cu prea multe și le place să li se spună ce să facă. Au spirit de obediență.
Când cei din categoria oilor citesc din textul următor, lor li se pare că el vorbește despre ”extratereștrii”:
”Prin credințã au cucerit ei împãrãții, au fãcut dreptate, au cãpãtat fãgãduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scãpat de ascuțișul sãbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în rãzboaie, au pus pe fugã oștirile vrãjmașe. Femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați …”. Dar, cum nu se opresc, vor continua citirea textului și vor da peste situații cu care se pot identifica mult mai bine: ”unii, ca sã dobîndeascã o înviere mai bunã, n’au vrut sã primeascã izbãvirea, care li se dãdea, și au fost chinuiți. Alții au suferit batjocuri, bãtãi, lanțuri și închisoare;
au fost uciși cu pietre, tãiați în douã cu ferestrãul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrãcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei, de cari lumea nu era vrednicã au rãtãcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crãpãturile pãmîntului. Toți aceștia, mãcar cã au fost lãudați pentru credința lor, totuș n’au primit ce le fusese fãgãduit;” Evrei 11:33-39
Multă vreme m-am identificat cu cei din urmă, cu cei care preferă calea suferinței, a pribegiei. Mi se părea că este singura cale, cea mai asemănătoare cu calea Lui. Numai că, spre stupoarea și nedumerirea mea, am găsit că mai este una, calea celor care au cucerit, au făcut dreptate, au fost viteji, au pus pe fugă pe dușmani. Această cale îmi era străină. Pentru că nu-mi era la îndemână am respins-o, am catalogat-o și am condamnat-o. Pe cei care au mers pe ea nu i-am înțeles și i-am judecat, crezând că nu sunt pe calea Lui. Ceea ce n-am înțeles, am respins și apoi am exclus. Cât de dificil mi-a fost, ulterior, să reiau procesul în sens invers, adică să-i accept, să-i includ și să-i integrez într-un orizont mai mare decât puteam eu vedea la acea vreme.
Dar, să revenim la oile noastre, pardon, la câinii noștri, la ”câinii mai bărbați” ai ciobanilor, ai păstorilor. Între ei se disting două categorii. În prima categorie intră cei păzitori, a căror rol este legat în principal de turmă, ei asigurând direcția de mers a turmei și ca oile răsfirate să fie aduse și ținute împreună. În a doua categorie intră câinii protectori, mai agresivi, care au rolul de a ținea intrușii și animalele prădătoare la distanță. Deși sunt dedicați turmei, rolul lor primar este cel de a patrula în jurul turmei, de a sesiza și înfrunta pericolele iminente. Ei au spirit de combativitate. Ei sunt primii care vor anunța pericolul și vor înfrunta cu dârzenie animalele agresoare. Ei sunt și primele victime în situația în care animalul prădător sau haita atacatoare se află în poziție de superioritate.
Câinii nu sunt oi, dar sunt parte din turmă. Ei sunt tot timpul cu turma și integrați în viața ei. Ei cunosc oile și acestea îi recunosc pe ei. Prezența lor asigură liniște turmei. După cum se poate observa, sunt câteva cuvinte cheie care se asociază cu categoria ”câinilor”: pază, protecție, pericol, combativitate. Prin analogie, transferând aceste elemente la partea umană putem observa că există o categorie de oameni care își asumă primar acest rol protectiv în societate, biserică sau familie. Ei sunt competitivi, știu să (se) apere în caz de agresiune, n-au probleme să înfrunte dificultățile, sunt curajoși în fața pericolelor.
Această categorie a ”câinilor” îi găsești împrăștiați și înfiltrați peste tot în societate: în poliție, firme de pază și protecție, armată, pompieri, ambulanțe, instanțe judecătorești, ong-uri, sporturi de contact, trupe speciale, etc. Aș fi curios să văd dacă am putea să identificăm câteva roluri jucate de acești ”câini” în biserica creștină. Dar, până acolo, ia încearcă să afli care rol ți se potrivește ție mai bine? Cel pasiv și blând al oii sau cel activ și combativ al câinelui?
Dacă nu știi în care parte te situezi, fie întreabă pe soțul sau soția ta sau cineva care te cunoaște, fie dă un răspuns cu ”Da” sau ”NU” la următoarele afirmații:
- Am ieșit în stradă la demonstrațiile antiguvernamentale din decembrie 2015 … …
- Am luat cuvântul la ultima adunare generală a bisericii … …
- Am participat la Marșul Pro Viață din orașul meu … …
- Am susținut public protestul pentru a fi dați înapoi copiii familiei Bodnariu … …
- Am confruntat rapid o persoană care a vrut să ajungă înaintea altora la ghișeu … …
- I-am spus imediat soțului, soției, prietenului meu când am văzut că a greșit … …
- Când cineva spune bancuri porcoase în prezența mea tac … …
- Dacă cineva abuzează de bunătatea altcuiva mă bag să-l apăr pe cel mai slab … …
- În caz că țara mea ar intra în război aș ști ce să fac … …
- Când doi se ceartă și unul are dreptate, susțin dreptatea cu orice preț … …
- Dacă ajung simultan cu alții la locul unui accident sun urgent la 112 … …
- Cred că sporturile de contact nu sunt pentru creștini … …
- Am curajul de a nu merge cu mulțimea … …
- În general, am curajul să spun repede și direct ceea ce cred … …
- Nu mă sperie gândul că trebuie să-mi asum riscuri …
Dacă răspunsul tău este ”Nu” la majoritatea întrebărilor atunci, cel mai probabil, faci parte din categoria celor pasivi și blânzi, ca niște ”oi”. Îți place să mergi cu alții, să te ajustezi la direcția turmei, să beneficiezi de compania altora, să intri docil în cadența turmei. Numărul mare din jurul tău, mulțimea în care te pierzi, îți dă senzația de siguranță. Nu-i ceva rău și rușinos să fii în această categorie. Condiționarea socială și religioasă ne direcționează să ne adaptăm la viața comunitară, să contribuim liniștiți și mulțumiți la binele ei. Din motive foarte diferite, celor din această categorie ne place să urmăm pe alții sau să continuăm ceea ce au început alții. Din această specie fac parte cei mai mulți urmași, cei care preferă să li se dea instrucțiuni, să urmeze protocoale, să se conformeze, să aibă siguranța că alții iau decizii și alții își asumă riscurile.
Dacă răspunsul tău este ”Da” la majoritatea întrebărilor de mai sus atunci, cel mai probabil, faci parte din speța celor activi, asertivi și combativi, ca niște ”câini”. Ești cu alții, dar te diferențiezi de ei. În caz de pericol, te orientezi și acționezi cu curaj pentru binele celorlalți. În caz de criză, aduci soluții și resurse pentru depășirea ei. Îți asumi riscurile aventurii spre necunoscut și devii, cu voie sau fără, autoritatea de care ascultă ceilalți. Faci parte din clasa celor care conduc și îndrumă, cei pe care îi numim lideri sau conducători. Ei se ridică natural deasupra altora, dirijează cu încredere mersul lumii, inițiază schimbări, revoluții și războaie. Se pun cu ușurință și rapiditate în fruntea altora, iar pozițiile de guvernare li se potrivesc ca o mănușă. Dacă trebuie să se supună cuiva, acela trebuie să fie mai vrednic și puternic, în vorbe și în fapte.
În cazul animalelor lucrurile sunt clare. Oile se nasc oi, iar caprele capre. Câinii se nasc câini, iar lupii lupi. La oameni lucrurile sunt mai complicate, deoarece există o cazuistică bogată și dovezi ale trecerilor dintr-o categorie în alta. Cea mai la îndemână explicație a comportamentului uman este aceea a nașterii cu predispoziție spre o anumită categorie. Despre unii se (poate) zice că sunt lideri înnăscuți, deoarece își manifestă încă din copilărie abilitățile de a-i conduce pe alții. Despre alții se (poate) zice că sunt urmași înnăscuți, deoarece își manifestă din copilărie abilitățile de a se conforma la cererile celorlalți.
Și chiar dacă ar fi lucrurile chiar așa de simple, ce au de zis cei care au avut parte de o a doua naștere, ”nașterea din nou”, nașterea de sus? Cum ar trebui să fie cei care au avut parte de o infuzie de dumnezeire, de o recalibrare spirituală, de o trecere de la întuneric la lumină? Ar trebui a doua naștere să le confirme moștenirea primeia și să rămână așa cum i-a făcut mama lor? Adică cei obedienți să rămână urmași docili de la naștere până la moarte, iar cei combativi să rămână conducători războinici de la naștere până la moarte (ca în perioada monarhiilor și a sclaviei moderne)? În sensul acesta, Eminescu avea dreptate când scria: ”Religia – o frază de dânșii inventată, Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”.
Eu, unul, mă îndoiesc că Dumnezeu ar avea un plan monoton cu ființa umană și că ne-ar fi predestinat roluri cimentate într-un scenariu scris înainte de întemeierea lumii. Din citirea Scripturilor, istoria bisericii, umblarea altora și a mea cu Dumnezeu, am observat că cei care s-au devotat să fie urmași ai lui Cristos au suferit transformări incredibile ale comportamentului lor. Infuzia de natură dumnezeiască a schimbat radical reacția persoanei față de mediul înconjurător. Autoritățile religioase au remarcat transformarea apostolilor: ”Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan s-au mirat, întru-cât știau că erau necărturari și de rând; au priceput că fuseseră cu Isus” – Fapte 4:13.
Ceea ce este uimitor la biserica primară și la conducătorii ei, este faptul că s-au rugat mereu ca să primească putere, îndrăzneală, forță, curaj ca să instaureze împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Iar semnele și minunile care le-au însoțit predicarea au fost mijloacele de agresiune prin care s-a răsturnat ordinea naturală a lucrurilor existente. Dacă instaurarea împărăției Lui aduce răsturnarea ordinii naturale în societate (exterior) cu atât mai mult instaurarea Împăratului în inima celui pământean aduce răsturnarea lumii sale naturale (interior).
Această răsturnare, revoluție interioară produsă de primirea lui Cristos implică trăirea unei dinamici noi de urmaș al lui Cristos și instaurator, inițiator al împărăției Lui. Cred cu toată convingerea că, cultivarea aceastei dualitați, coexistența a două elemente opuse: pasiv – combativ, oaie – câine, miel – leu, a fost ignorată și omisă din catechizarea noilor convertiți și din manualele de creștere spirituală a sfinților. Iar una din consecințele dezastruoase și una din marile slăbiciuni ale bisericilor și familiilor o reprezintă cultivarea inconștientă a spiritului pasiv și docil al băieților și bărbaților.
În lumea noastră românească, cei de la guvernare – liderii, mai marii noștri au dat o lege care limitează păstorii , ciobanii, să dețină maxim 3 patrupede canine. Ciobanii de la munte nu s-au resemnat cu legea nedreaptă, care le pune în pericol turmele și afacerile. Ei au descins la București și au făcut proteste vehemente. Nu vor tăcea și nu vor renunța până ce această lege va fi schimbată.
În lumea spirituală, cel din întunecime, a dat ordin supușilor săi ca bisericile creștine să nu aibă mai mult de 3 câini păzitori și protectori. Păstorii, conducătorii bisericilor s-au resemnat cu faptul că, pretutindeni și aiurea, sunt doar câțiva sfinți cu inițiativă, dedicare și spirit de combativitate. Chiar dacă această stare deplorabilă le pune în pericol turmele și chemarea, păstorii n-au protestat, au acceptat cu docilitate starea de fapt. Despre acest subiect nu vorbesc și nu au de gând să protesteze. Să le pese oare mai mult la ciobani de turmele lor decât la păstori de turmele Lui?
În lipsă de reacție masculină și spirit combativ, femeile s-au apucat de treabă peste tot ocupând, cu bună intenție, pozițiile de conducere vacante din familie, biserică și societate. Entuziasmul, frenezia, frustrarea, perseverența și victoriile lor au salvat imediat și temporar situațiile de criză însă nu au dus, pe termen mediu și lung, la scăderea deficitului de combativitate al bărbaților. Nu este posibil oare ca exact strategia care ne salvează din criza imediată și scurtă să ne arunce simultan într-o criză îndepărtată? Nu este oare mai înțelept să treci printr-o criză imediată ca s-o eviți pe cea îndepărtată, ascunsă și întinsă?
Suspectez că spiritul combativ al multora a rămas în stare latentă pentru că alții, mai ales altele, au sărit și i-au scos din crizele inerente și imediate prelungindu-le astfel, la nesfârșit, starea de hibernare și pasivitate. Suspectez că spiritul combativ al multora a rămas în stare latentă pentru că, în copilărie, nu au fost educați și instruiți de către părinți și mentori în spiritul luptei demne și drepte. Se pare că acesta a fost un element cheie în devenirea lui Chris Kyle a ceea ce este numit în prezent ”cel mai bun lunetist american”. Iată un film american (”American Sniper”) care nu se termină cu happy end, dar care ne oferă o fereastră de înțelegere spre devenirea băieților în bărbați, a oilor în câini. Cât despre lupi, o să mai scriu cu altă ocazie.