Ultimul nostru rege nu mai e. Nici când era, nu știam că este. Era, dar nu era la vedere și ochii care nu se văd, se uită. Chiar și ochii inconfundabili de rege, scăldați în lumina difuză a exilului, se uită. Exilul este o formă umană de a fi lăsat în viață fără să-ți poți împlini scopul primar pentru care te-ai născut să trăiești. Exilul este o moarte cu ochii deschiși spre orizonturi străine, cu picioare călcând pe pământ necunoscut, cu inima arzândă după propriul tău popor.
Iar noi, poporul, am trăit ca și cum nu am avea rege. ”Am rătăcit cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui” pe calea (com)promițătoare a comunismului luminos și mai apoi pe cea a capitalismului sinuos. Conceptul de monarh, conducător absolut, ne-a fost contaminat de modelul negativ al mult preaiubitului nostru conducător, Nicolae Ceaușescu. Cum am putea noi, care am trăit ani buni în comunism, să uităm că cineva, un egal cu noi, a ajuns să acapareze toată puterea unui popor și a ajuns să ne trateze ca pe niște animale? Cum am putea noi uita că am avut un conducător suprem, un tiran, care trebuia aplaudat deși nu-l mai respecta nimeni? Cum am putea noi uita că l-am urmat docili pe cel mai iubit și măreț dintre pământeni?
Cum am putea noi uita că în poziții de conducere erau puși lideri după criterii politice și nu după competențele lor? Cum am putea noi uita că am ajuns să urmăm directivele de partid de formă, în timp ce în inimile noastre îi disprețuiam pe cei care se pretau la astfel de practici de dragul unei poziții sau a unor privilegii. Atât de mult am exersat noi aceste expresii subversive ale disprețului față de autoritate încât ea, sfânta autoritate, a ajuns să valoreze în ochii noștri cât o ceapă degerată.
Dar, cine ar putea uita democrația infantilă în care trăim de câteva decenii? Liderii comuniști s-au deghizat în lideri democratici și fac aceleași figuri de balet politic în fața unui electorat de gură cască. Ei se fac că ne conduc, noi ne facem că îi urmăm. Ei se fac că știu ce fac, noi ne facem că îi credem. Ei își văd de ale lor, noi sperăm că nu vor uita de noi. Ei cu ei, noi cu noi. Între ei și noi o prăpastie mare de neîncredere, lipsă de respect. Cicluri repetate de speranțe aprinse la votare și speranțe fărâmate prin ordonanțe de urgență au erodat sistematic respectul, considerația, cinstea poporului față de orice fel de conducere sau autoritate.
În acest context al acumulării unei imagini colective întunecate, sumbre, despre autoritate, ce sentiment ar putea să ne mai stârnească vestea că avem un rege trimis în exil cu zeci de ani în urmă? Ce a făcut el pentru noi? De ce nu a făcut nimic ca să ne scoată din groapa în care suntem? Altul cu pretenții la conducere și moșteniri? Nu, mulțumim, îi avem pe ai noștri. Ave(a)m un rege, dar aceasta ne lăsa reci, indiferenți, față de el. Suntem reci față de el, pentru că suntem așa față de orice autoritate politică. Prezența și discursul lor ne lasă indiferenți, pentru că ne-au dezamăgit de atâtea ori, că nu-i mai credem, nu-i mai stimăm, nu-i mai respectăm, nu-i considerăm vrednici să ne conducă.
Europa nu ne ajută la recuperarea cinstei și respectului față de rege și familia regală. Trecutul istoric ne arată monarhi avizi și cruzi care n-au vrut să renunțe la putere și privilegii fără revoluții sângeroase. Picturile cu fastul și luxul de la curțile regale în contrast cu sărăcia prevalentă a poporului fac să scadă și mai mult din puținul respect pe care cei de azi îl au față de suveranii de odinioară. Da, mai avem regi și regine în unele țări europene. Europa a fost miloasă cu ei, dar ei au rămas doar cu o putere simbolică. Sunt prezenți și vizibili la unele evenimente oficiale. Sunt ținuți și întreținuți ca niște bibelouri în vitrină. De imagine.
America de nord, nu ne ajută nici cât Europa la recuperarea cinstei față de monarhie. Americanii au o obsesie din a nu permite, sub nici-o formă posibilă, ca puterea statului să ajungă doar în mâinile unui om. Principiul separării puterilor în stat este unul respectat cu sfințenie și protejat prin lege. Părinții fondatori au știut că puterea corupe omul și au creat un sistem în care nici-un muritor să nu poată să aibă putere deplină, absolută. Spiritul american este un spirit liber, independent, care nu se pleacă în fața unei autorități absolute. Orice autoritate absolută este asociată involuntar cu dictatura și abuzul.
Bisericile protestante (penticostale, baptiste,creștine după evanghelie, independente, carismatice, etc) nu ne ajută nici ele la cultivarea unui spirit de supunere și respect față de o autoritate pământească suverană. Sistemul de conducere și luare a deciziilor în aceste biserici are și el la bază principiul separării puterilor și respectarea libertății individuale. Fiecare membru are dreptul la cuvânt și la vot. În plus, conducătorii aleși, trebuie să-și câștige prin merite și fapte vrednice dreptul de a fi cinstiți și respectați. Meritocrația este în centrul atenției, dar nimeni nu o vede.
Nici experiențele personale negative nu ne ajută la cultivarea unui respect minim față de monarhie. Experiențe noastre repetate în care autoritățile din copilăria noastră (tată, mamă, unchi, mătuși, bunici, etc) și-au folosit în mod abuziv autoritatea și puterea asupra noastră ne-au făcut să luăm decizia de a ne proteja cu price preț de ulterioare și posibile răni. Datorită neîncrederii dobândite față de cei mari ne-am jurat în barbă (nu mai știm când, dar nici nu mai contează) că în împărăția noastră nu va mai fi posibil să existe nici-un rege, om cu putere absolută, înafară de unul singur. Și cine ar putea fi acel singur, decât TU! Pentru că nimeni nu știe și nimeni nu vrea să-ți poarte de grijă așa de bine cum o faci TU!
Cei mai mulți ne-am ”încoronat” regi și regine în copilărie. Nu o spunem așa, nu o declarăm așa, nu purtăm coroane, nu avem titluri, dar în lumea noastră interioară așa stau lucrurile. Singurul pe care-l respect sunt EU, singurul care mă știe cel mai bine sunt EU, singurul față de care sunt vulnerabil sunt EU, singurul crednic de cinste sunt EU, singurul pe care îl iubesc sacrificial sunt EU. EU nu recunosc un alt rege, împărat. Nu mă închin, nu îngenunchiez, nu mă aplec în fața nimănui. Coroana MEA este cea ma frumoasă din lume și este făcută din același material prețios cu al celor mai faimoși suverani, MÂNDRIA.
Mândria nu recunoaște dreptul nimănui de a fi deasupra, mai bun, mai luminat sau mai nobil. Ea nu suportă ca cineva să aibă o părere mai bună, o idee mai strălucită, o soluție mai ingenioasă. Ea nu crede că cuiva i-ar putea păsa de ea mai mult decât ea însăși. Ea nu crede că există iubire dezinteresată, sacrificială, dumnezeiască. Ea respinge dragostea dezinteresată pentru că prezența ei o dezarmează, o face să se simtă vulnerabilă. Ea nu suportă paradoxul pentru că acesta joacă după alte reguli. ”Cine alege să piardă va câștiga; cine alege să câștige, va pierde”.
Biblia este o colecție de cărți scrisă în antichitate. În vremurile acelea nu se opera cu concepte binecunoscute acum, cum ar fi democrație, libertate individuală, separarea puterilor în stat. Majoritatea covârșitoare a formelor de conducere erau de tipul monarhiei, în care guvernarea era în mâinile unei singure persoane. Desigur că aceștia aveau consilieri, sfătuitori, dar în cele din urmă hotărârea finală și autoritatea supremă erau la îndemâna lor. Au fost împărați buni, care au guvernat spre binele poporului și au fost împărați răi, care au sacrificat poporul pentru interesele lor personale. Buni sau răi, prin naștere pe linie genealogică, titulatura regală impunea supunere și respect, plecăciune și închinare.
Un gest clasic și distinct al supunerii față de suveran era îngenunchierea și înclinarea capului. Gestul venerației dus la extrem era acela al proșternerii cu fața (până) la pământ. Acest gen de gesturi sunt total străine omului post modern imersat într-o cultură democratică care idolatrizează individul și ignoră cu nonșalanță orice tip de autoritate. Textele biblice despre închinare sunt greu de descifrat de cititorii și trăitorii postmoderni pentru că lor le lipsește un reflex important al antichității.
O scenă de la funeraliile regelui Mihai a stârnit mirare pe net și la știri. Nu este scena în care un bărbat în vârstă și înfășurat în steagul tricolor se apleacă în genunchi în fața sicriului regal. Ne gândim că bărbatul a mai prin ceva din istorie și nostalgia ei îl face vulnerabil la trecutul glorios. Scena șocantă este aceea în care un adolescent, după ce a stat câteva ore în așteptare, atunci când ajunge în fața sicriului nu rămâne în picioare, ci se pune pe genunchi. Aici este surpriza: de unde acest impuls reverențial, de punere în genunchi, la un adolescent român și bucureștean?
Răspunsul s-a aflat mai târziu când tânărul a fost căutat de jurnaliști. Impulsul reverenței nu s-a născut din nimic sau din big-bangul democrației, ci din cunoașterea persoanei regale, a inimii și vieții celui care a fost regele nostru modest și măreț. Elevul nu a mers ca un gură cască nepregătit la sicriu, ci și-a făcut temele înainte; a citit despre rege din ”Jurnalul lui Corneliu Coposu”, un om care l-a cunoscut îndeaproape pe rege. ”Am făcut ce am simțit. Mi s-a părut un gest normal. În fața unor oameni merită să îngenunchezi. Regele, fără îndoială, a fost unul dintre ei”.
Da, a te pune în genunchi este gestul normal de apreciere și respect în fața unor persoane care merită. Nu este un gest comun zilelor noastre, dar a fost și va fi un gest distinct pentru cei cu credință în Dumnezeu. Apostolul Pavel (Filipeni 2) descrie motivul profund, tainic și irezistibil pentru care Cristosul întrupat, omorât și înviat pe pământ a fost înălțat la cer și încoronat ca Rege al regilor și Împărat al împăraților. Termenii folosiți de Pavel sunt termeni monarhici, care descriu suveranitatea absolută a lui Cristos, iar imaginea escatologică este aceea a unei mulțimi globale care îngenunchează în fața Stăpânului absolut care declară cu voce tare că ”Isus Cristos este Domnul – Stăpânul – Suveranul – Monarhul – Regele – Împăratul”!
Isus a venit pe pământ ca și un împărat. Doar magii au fost dintre cei care l-au văzut așa. A venit ca și un împărat modest și sărac. Șocant pentru un postmodern, atunci când au ajuns la copilul împărat care era găzduit într-o casă (nu palat), magii (care erau de fapt împărați) au făcut ceva firesc pentru ei: ”s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat” (Matei 2:11). Acești magi – împărați au făcut ceva ce le dicta reflexul reverențial, reflex pe care noi nu îl avem. Nici în epoca medievală plecarea cu fața la pământ nu era la ea acasă. Provocare: găsiți-mi o pictură renascentistă în care magii apar cu fața la pământ în fața Pruncului. 🙁
În limbajul apocaliptic (Apocalipsa 19:16) Cristosul învingător și cuceritor este numit ”Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. Acesta este un limbaj care descrie poziția primă pe pământ și în univers, autoritatea aflată deasupra tuturor autorităților cosmice, primul dintre toți, începutul și sfârșitul, Primul și Ultimul dintre împărați.
Ultimul nostru rege nu mai e. Europa a privit îngăduitoare la exilul lui. America de Nord nu are afinitate cu regii. Iar noi, o să rămânem cu noi înșine, regi (auto)încoronați din fragedă copilărie. Vom face cu Regele regilor ceea ce i-am făcut regelui Mihai? Îl vom ține în exil, la distanță?
Sau … vom recunoaște cu reverență stăpânirea Primului și Ultimului împărat, vom îngenunchea cu respect în fața Celui ce ne-a iubit până la moarte și poate face, prin suveranitatea și puterea lui absolută, ca toate lucrurile (bune sau rele) să concureze spre binele celor ce-L iubesc pe EL! (?)
PS. Dacă ești mergător la biserică, observă dacă acolo unde mergi există contexte și decoruri care să te îndemne la reverență, care să cultive formarea unui reflex reverențial evlavios. Dacă nu, atunci crează-le. Vor veni vremuri grele, în care doar cei care îngenunchează acum și frecvent în fața lui Cristos nu vor îngenunchea de frică în fața oamenilor.