Un mare regret

Trăim o viață destul de complicată și împrăștiată.
Este greu să ne adunăm, să ne liniștim ca să putem căpăta claritate și înțelepciune.
Lăsăm lucrurile să curgă pe lângă noi și prin noi. Uneori este nevoie de un eveniment traumatic pentru a ne trezi la adevărata realitate și la a ne mobiliza pentru cele care cu adevărat contează pe pământ și în cer. De multe ori, nici chiar un eveniment traumatic nu este suficient să ne scoată definitiv din albia vieții ce curge spre destinații minore și trecătoare. Dar, ce contează oare cu adevărat în această viață?
Cine ne poate spune ce contează oare?
Ce competențe ar trebui să aibă ei ca să ne convingă de autoritatea lor?
Ce studii și ce realizări ar trebui să aibă în CV-uri ca să aibă credibilitate în ochii noștri? Cine sunt cei mai îndreptățiți să ne dea sfaturi despre trăirea vieții cu semnificație și sens?

Unde le putem găsi aceste persoane?
În Tibet, la Ierusalim sau prin mănăstiri?
Poate la Harvard sau MIT … sau printre câștigătorii premiului Nobel.
Sau poate prin biblioteci sau … cimitire!
Sau poate … unde ne așteptăm cel mai puțin și unde ne dorim să fim noi cel mai puțin.
Nu, ei nu sunt pe băncile școlii, nu ocupă fotolii de CEO, nici jilțuri de șeici, nici fotolii de miniștri sau președinți, nici amvoane sau pupitre, nici podiumuri de premiere, ci ei sunt pe patul de … moarte, pe drumul ireversibil spre cealaltă viață (sau moarte)!

O asistentă medicală specializată în îngrijirea paliativă a observat, din dicuțiile cu bolnavii aflați pe patul de moarte, că regretele lor pot fi categorisite ba chiar și ierarhizate.
Cred că cei aflați la capătul vieții, acolo unde nu mai pot pierde sau câștiga nimic, capătă o viziune mai bună cu privire la ce contează și ce nu în această lume. Din păcate, aceste persoane sunt izolate de noi, nu prea avem timp pentru ele și nu le auzim „mesajul”.

Care sunt oare regretele celor care stau cu spatele la cele trecătoare și cu fața spre cele veșnice? În ce și-ar mai investi viața dacă ar avea șansa unei noi vieți?
Ar sta mai mult pe facebook?
Și-ar mai lua o diplomă?
Și-ar mai lua o mașină?
Și-ar cumpăra ultimul gadjet?
Ar sta mai mult la servici sau ar munci mai mult?
Ar mai scrie o carte?

Un mod în care poți afla ce ar trebui să fie important în viață, prin prisma finalității ei, este acela de a vedea care sunt regretele celor care părăsesc acestă viață. În primele cinci regrete ale celor care sunt pe patul de moarte se află și cel legat de … exprimarea sentimentelor sau mai bine zis de neexprimarea lor, de lipsa curajului în exteriorizarea trăirilor interioare. În cazul în care ești curios să știi care sunt și celelalte 4 regrete și ca să nu le mai cauți pe google, le poți afla în cele ce urmează.

Cele mai regretate 5 lucruri de pe patul de moarte:

1. Aș fi vrut să am curajul să fiu cum vreau eu și nu cum voiau,așteptau alții ca să fiu.
2. Aș fi vrut să nu muncesc atât de mult.
3. Regret că n-am avut curajul să-mi exprim sentimentele.
4. Regret că n-am stat mai aproape de cei dragi și de prieteni.
5. Regret că nu m-am bucurat mai mult de viață.

Sincer, când m-am apucat să scriu despre sentimente nu mă așteptam să am atâtea confirmări că rolul lor în viața noastră este mult mai mare decât am crezut eu, inițial.
Acest semnal este și mai puternic pentru introvertiții, ca mine, care credem sau ne justificăm că „așa ne-a făcut Dumnezeu”!
Noi am inventat proverbul „tăcerea e de aur” ca să le dăm peste gură extrovertiților și să le arătăm că suntem mai buni ca și ei. Numai că tăcerea este uneori virtute, dar alteori este lașitate și frică, fățărnicie.
„Tăcerea își are vremea ei” spune Eclesiastul celor extrovertiți (care se comportă de parcă nu este vreme decât pentru vorbit)” și vorbirea își vremea ei” scrie Solomon celor introvertiți (care se comportă de parcă nu este vreme decât pentru tăcut).
Indiferent dacă suntem introvertiți sau extrovertiți, maturizarea noastră nu se produce rămânând pe pozițiile noastre „moștenite prin naștere”, ci alternând preferința personală cu cerința biblică. Nu tăcerea este norma și nici vorbirea, ci capacitatea de a alterna între ele după cum slujește mai bine interesului comun (nu numai cel personal).
Există o legătură puternică între vorbire și exprimarea sentimentelor.
Sentimentele se exprimă și prin mesaje nonverbale, expresia feței și poziția corpului.
Cu toate acestea, exprimarea verbală a sentimentelor este calea sănătoasă spre echilibru și maturizare. Să ceri unui introvertit să-și deschidă gura și să comunice onest despre sentimentele lui, este un lucru foarte dificil, dar nu imposibil. El trebuie să-și asume curajul și riscurile când vine vremea vorbirii, să confrunte cu eleganță chiar dacă se tulbură apele.

Am văzut la cei care au plecat dintre noi, că un mare regret al lor a fost acela de a nu-și fi exprimat sentimentele. Putem lua astăzi decizia înțeleaptă de a începe, sezonul vorbirii în viața noastră, de a ne asuma curajoși exprimarea lumii interioare, de a comunica și confrunta pe cei de lângă noi cu realitatea lumii noastre interioare.

Va veni vremea când și noi vom fi foarte aproape de linia veșniciei.
Îmi doresc să nu ajung acolo și să port cu mine acest mare regret, de a fi ținut lucrurile în mine, crezând că acesta este cel mai bun mod de abordare a sentimentelor.
Bănuiesc că nici tu nu dorești aceasta.

Dacă ești extrovertit, dacă îți exprimi ușor sentimentele, dacă confruntarea altora este „floare la ureche” pentru tine, sfatul meu este să te deprinzi și cu arta tăcerii, ascultării altora și încurajării lor la exprimarea verbală a sentimentelor.
Curajul extrovertitului de a tăcea este tot atât de mare
precum curajul introvertitului de a vorbi.