Am fost la coridă!

Anul 2010 a fost un an pivotal pentru mine. A fost anul în care am luat o decizie majoră neobișnuită și în care, pentru prima oară, am conștientizat nevoia maturizării sufletului masculin prin incorporarea și coexistența a două naturi contrare. Creșterea în asemănarea cu Cristos, scopul și idealul oricărui ucenic, presupune exersarea și avansarea atât în direcția Mielului cât și în cea a Leului, lucru de loc ușor având în vedere tendința interioară a fiecăruia de a ne poziționa doar spre una din ele.

Dacă ne-am cultivat latura mai sensibilă, inima mai simțitoare, libertatea de a ne exprima emoțiile, avem o atracție irezistibilă spre textele biblice și întâmplările în care Cristos își arată compasiunea, atinge și vindecă bolnavii, apără pe cei slabi, suferă și plânge pentru oameni. Ne este familiară și favorită calea durerii, tăcerii, suferinței și sacrificiului, asemeni ”mielului dus la tăiere”. Nu avem ochi decât pentru Cristos, fiul omului, fiul durerii. Doar pe calea Lui vrem să călcăm și doar ca El vrem să fim. (Ca și cum aceasta ar fi singura cale!)

Din diferite motive, mamele și tații știu de ce, mulți băieți și bărbați au ajuns molateci, pasivi, fără motivații puternice în viață, incapabili de a-și asuma riscuri și de a lupta pentru idealuri nobile. Prin harul Lui se pocăiesc bărbați din lume, oameni pasionați care au întors lumea pe dos, dar când aceștia ajung în biserică sunt îmblânziți și domesticiți la nesfârșit până când ajung ca leii de la … grădina zoologică. 🙁

Cred că la mulți părinți le este oarecum frică de natura, firea sălbatică a băieților năzdrăvani. Părinții nu știu ce să facă sau nu ajung la un acord între ei în ceea ce privește abordarea naturii violente, brutale, barbare de care dau dovadă băieții în copilăria lor. Lucrul acesta este și mai evident când băieții merg la școala duminicală a bisericii în care (pre)domină fetele, iar învățătorii sunt de fapt învățătoare: de la ei se așteaptă și li se cere să fie cuminți, exact ca fetițele. Domesticirea naturii sălbatice este un obiectiv important și de dorit în educația și creșterea copiilor (băieților). Din păcate însă, cei mai mulți nu acceptă cămașa de forță a sistemului familial și o iau pe arătura rebeliunii și plăcerilor lumii. Dintre cei care rămân și se conformează sistemului, cei mai mulți ajung la inhibarea și anihilarea totală a instinctului de luptă, devenind obedienți și supuși, executanți docili.

În acest an nu mi-am dorit să ajung în Spania. Aveam alte planuri: mai comode, mai călduțe, mai lejere. Planurile mele nu erau planurile Lui. Mi-am dat seama și am făcut ajustările din mers. Mulțumesc prietenilor din Anglia care au acceptat schimbările de rigoare!

Când zici ”Spania”, bărbații se gândesc imediat la fotbal, iar femeile la soarele și plaja … Costa Brava. Un sport puțin popular în restul europei, dar foarte îndrăgit de spanioli este lupta cu taurii, corida. Nu aveam nici-o atracție sau intenție să particip la vre-una. Nu am avut nici măcar o provocare sau invitația de a participa. Totul a plecat de la banala invitație de a vedea taurii scoși la încălzire la ora 10.00 dimineața. Corida din acea zi era era programată abia seara, de la ora 18.00.

Clădirea în care are loc corida se află în mijlocul orașului și are formă rotundă, asemănătoare celor în care se desfășurau (în antichitate) luptele cu gladiatori. Spre uimirea noastră, la ora 10.00, a avut loc o lecție de ucenicie: s-a dat drumul unui tăuraș în arenă și băieții adolescenți (viitorii toreadori sau doar amatori), îndrumați și supravegheați de antrenorii lor, au exersat mișcările de bază din lupta adulților cu taurii! La final, după ce au plecat protagoniștii, m-am dus și eu în arenă și am exersat mișcările (vedeți poza de pe face book). Lupta cu taurii nu este numai barbarie (cum cred unii), ci și artă, balet, gimnastică și spectacol.

Seara, la ora 18.00, cu biletele pregătite, am intrat în ”Plaza de toros”care ne-a primit cu o atmosferă de sărbătoare: exuberanță, gălăgie, fanfară, culori, standuri de cumpărat bunădispoziție (mâncare, băuturi și trabucuri). Șase tauri, fiecare peste 500 de kg, urmau să moară  în acel loc (public). Dacă nu ai fost la un astfel de spectacol (sau moarte publică în direct) îți este greu să înțelegi ceea ce se petrece acolo. Cu toate acestea, mai târziu, am văzut mulți neavizați care-și dau cu părerea pe net despre coridă, fără măcar să fi fost participanți la vre-una. Una este să vezi poze despre ceva, alta este să te uiți pe youtube și să crezi că știi deja totul (nu uitați: filmările și filmele nu pot prezinta decât o perspectivă limitată a evenimentului) și cu totul altceva este să fii acolo, timp de două ore și jumătate.

Mi-ar lua prea mult timp (mie și vouă) ca să vă scriu în detaliu despre lupta cu taurii, așa că mă voi limita la câteva observații.  În primul rând, deși în evidență iese măiestria și curajul matadorului (cel care dă lovitura de moarte), lupta cu taurul este o muncă de echipă (toți se numesc toreadori). Nici-un bărbat, oricât de dotat și experimentat, nu-și poate permite să creadă că este în stare și se poate pune singur cu o namilă de peste 500 de kg (cerință obligatorie). Fiecare rol în echipă este bine conturat, iar greșeala unuia poate face viața dificilă celorlalți. Fiecare trebuie să fie atent la mișcările celorlalți, iar în caz de eșec sau pericol să intervină pentru a-i distrage atenția taurului și a-și acoperi coechipierul.

În al doilea rând, este remarcabil de simplă strategia aplicată de către echipa de toreadori:
a. obosirea taurului, care se va lua când după unul, când după altul
b. distragerea atenției taurului, când acesta a luat în colimator pe unul din echipă
c. aplicarea de lovituri progresive – cele fatale și spectaculoase sunt spre final
d.respect față de demnitatea taurului – publicul penalizează mișcările sau gesturile care duc la umilirea taurului (de exemplu dacă acesta este făcut să cadă în genunchi prematur) – cu durere o scriu, uneori nu am văzut acest lucru la unii creștini față de cei aflați în pragul morții!

În al treilea rând, nu poate trece neobservată prezența culorii ROȘU, ca și culoare dominantă în jurul taurului! Gardul (sau gardurile), care înconjoară arena de luptă făcând despărțirea între arenă și spectatori, este vopsit în culoarea roșie. Nu doresc să insist acum pe natura psihologică a relației dintre taur și aversiunea/atracția lui față de culoarea roșie, ci aș duce ideea în direcția simbolisticii și luptei creștine. Această culoare, roșu – sânge, are un rol crucial în mântuirea sufletului de păcatele noastre dar, și în luptele noastre inegale cu un dușman foarte puternic. ” … ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor …”  Apoc 12:10-11. În lupta inegală  (ca și putere) dintre taur și om, acesta din urmă se folosește de obsesia/atracția/aversiunea taurului față de roșu pentru a-l irita, obosi și răpune! Aceasta este o lecție simplă și inspiratoare pentru noi creștinii în lupta cu pârâșul nostru!

În ultimul rând, corida – lupta cu taurii este un eveniment controversat. Cuvintele folosite în presă pentru a-l descrie variază de la spectacol, artă, stil, cultură, eleganță, curaj până la violență, cruzime, sadism. Unii vor să-l mențină, conisderându-l un act cultural spaniol, iar alții vor să-l interzică; pentru ultimii este un act de barbarie ”civilizată”! Pentru mine, un iubitor de liniște și siguranță, stabilitate și comfort – un partizan al mieilor corida a avut rolul unui act inițiatic, o trăire pe viu a luptei pe viață și pe moarte, o imersare în arena curajului, nebuniei și eleganței. Orice act inițiatic presupune înfruntarea anumitor frici, depășirea anumitor bariere interioare (și exterioare) și sfidarea unor anumite genuri de moarte. Dacă nu nu este așa, atunci nu este inițiatic, este doar divertisment. Și pentru mulți din cei prezenți doar așa a fost: spectacol, mâncare, băutură, trabucuri și  batiste fluturate. Pentru mine a fost o empatizare și pactizare cu cei din tabăra leilor ( pe care i-am judecat înainte), o trecere ireversibilă spre domenii noi de căutare și cunoaștere, devenire și trăire.

Ca și băieți și bărbați avem nevoie de acte de inițiere, de evenimente care marchează trecerea de la un nivel, statut la altul. Lucrul acesta este neglijat atât în societate cât și în biserică. Cu toate acestea ele se întâmplă, prin suveranitatea și harul Lui, ne marchează viața și ne conferă încredere în noi înșine și în Dumnezeu. Ce evenimente ați trăit voi, evenimente care au avut rolul de acte de inițiere, praguri de trecere de la o etapă/lume la alta? Poate nu v-ați dat seama de rolul lor decât după ce s-au întâmplat (ca și în cazul meu). Poate ați știut dinainte, și sub îndrumarea cuiva ați reușit să pășiți cu frică și speranță spre noi orizonturi, pe drumul îngust al maturizării și devenirii întru Cristos (Miel și Leu).