Lenea „vopsita”

Postmodernismul a adus cu el culorile, diversitatea și dezinhibiția.
Gata cu clasicul alb – negru, gata cu uniformitatea, gata cu rigiditatea și  gata cu acuzațiile.
Eu nu mai sunt leneș, ca în modernism, deci să nu arătați cu degetul spre mine. 
Am găsit vopsele și mi-am vopsit lenea în culori pastelate.
Mi-am „vopsit” lenea așa cum unii și-auvopsit cioara!
Am vopsit-o în culorile binelui.
Eu nu mai sunt leneș, sunt doar … comod!
Și nici comod nu sunt întotdeauna; de cele mai multe ori mă … odihnesc!
Mă odihnesc pentru că merit; merit laude, mulțumiri și avansări.
Mă odihnesc pentru că am obosit de atâta … plictiseală.
Ce știu bătrânii câtă muncă grea se depune ca să pui pe fugă plictiseala!
Și ce sportiv trebuie să fiu ca să țin pasul și ritmul  pe facebook, tweeter, iphone așa ca să nu mă ajungă plictiseala din urmă.
Eu nu sunt leneș: sunt doar comod, iubesc la nebunie odihna și nu mai pot de plictiseală. 🙂
Dar, va trece vremea … și anii, și postmodernismul … și o să cadă și vopseaua cuvintelor … și atunci, lenea mea tot lene o să fie. 🙁