Cineva a încercat să și-l imagineze pe Avraam călătorind prin țara promisă, Canaan, care tocmai era în plină campanie electorală. Peste tot erau postere cu candidați. Toți erau frumoși la chip, darnici în promisiuni și încrezători în viitor. Alianțe de stânga și de dreapta se întreceau să ofere speranțe unor alegători apatici și neîncrezători. Numai că Avraam nu a trăit în vremuri democratice și nici în țari guvernate de președinți și parlamente.
În antichitate, înafara organizării și conducerii la scară mică, de tip tribal (patriarhat sau matriarhat) – în care au trăit Avraam, Isaac și Iacov, modalitatea dominantă de conducere a fost cea de tip monarhie – concentrarea puterii statului în mâinile unui singur om.
Iosif a fost cel care a trăit schimbarea trecerii forțate de la un sistem de conducere la altul.
În Egiptul antic, conducătorul – monarhul țării era numit faraon.
Iosif a făcut un salt incredibil, din punct de vedere social, de la statutul de pușcăriaș la cel de al 2-lea om în stat după faraon. Și aceasta într-un interval de câteva zile!
Conducerile de tip monarhie (cum erau cele din antichitate și evul mediu și nu cum sunt cele din prezent, care au mai mult o valoare simbolică)) permiteau accesul rapid spre vârful piramidei sociale datorită faptului că deciziile monarhului nu puteau fi obstrucționate sau îngreunate de referendumuri, legi, judecători, parlamentari.
Ascensiunea lui Iosif în vârful clasei politice egiptene, în doar câteva zile, a fost posibilă într-un astfel de context, omenește vorbind. Dacă ar fi trebuit faraon să-l treacă printr-un referendum național sau alte mecanisme birocratice și democratice, nu ar fi avut șanse Iosif să ajungă om politic de rang înalt, într-o țară străină. Și nu numai că era un emigrant, dar mai avea și cazierul pătat, era un fost pușcăriaș.
Daniel și Estera sunt alte personaje biblice și istorice care au făcut politică; tot atât de drept este faptul că ei au ajuns în ierarhiile politice dinafara țării lor, ca niște emigranți.
Ne mândrim cu ei și-i dăm exemple de credincioșie, însă nu trebuie uitat că politica este și a fost politică în toate timpurile și în toate tipurile de organizare și conducere statală.
Ascensiunea lui Iosif și migrarea tribului lui Iacov au condus la o ședere de 400 de ani în Egipt, ceea ce a contribuit și la transformarea tribului lui Iacov într-un popor numeros.
Ieșirea sau eliberarea din Egipt sub conducerea lui Moise (care și el a fost parte din clasa politică privilegiată a Egiptului) a însemnat și trecerea poporului sub un alt tip de conducere, și anume cea de tip teocratic. Teocrația este o formă de guvernare în care Dumnezeu este recunoscut ca fiind șeful statului, conducerea fiind exercitată prin reprezentanți religioși, oficialii Săi fiind călăuziți în mod divin în administrarea și conducerea statului. O caracteristică importantă a teocrației este subordonarea aparatului politico-administrativ față de componenta spiritual religioasă.
Interesant că aceste gen de guvernare a ținut o vreme, dar poporul Israel, cu ochii pe popoarele vecine au preferat sistemului teocratic o conducere de tip monarhic.
Relația dinamică dintre poporul Israel și Dumnezeu și modul în care Moise și-a exercitat rolul de conducător în sistemul teocratic merită a fi analizat studiind cărțile lui Moise: Exod, Numeri, Levitic, Deuteronom. Nu ne permitem s-o facem aici, dar cei interesați pot s-o facă individual!
Ne interesează însă, în ce condiții istorico-sociale a avut loc renunțarea la teocrație și orientarea poporului spre conducerea de tip monarhie. Vom oferi răspunsuri în postarea viitoare.
Până atunci să reținem câteva aspecte importante, pentru noi, ale conducerii antice de tip monarhic:
– luarea deciziilor și implementarea lor se făcea foarte repede (fie că erau bune, fie că erau rele)
– ascensiunea și decăderea oamenilor politici erau mai rapide (fie că erau buni, fie că erau răi)
– ascensiunea și menținerea oamenilor evlavioși în vârful piramidei politice era posibilă, chiar și în contexte monarhice ostile inițial credinței creștine!