Munca la stat, munca la stapan

Ce bine era pe vremea lui Ceaușescu!
Kilogramul de orez avea același preț la Timișoara ca și la Orțișoara. Pâinea avea prețul mic, motorina, cimentul și laptele la fel. Nu erau salariile mari dar aveai cu ce trăi. Se trăia pe bani puțini. Leul era tare și mare.
Locurile de muncă erau destule. Toată lumea avea de lucru sau … se făcea că lucrează. Unii aveau normă de făcut iar, alții nu. Aproape toate muncile erau făcute pentru stat, care era proprietarul la aproape tot ce mișca sau stătea pe loc, în țară. Atunci, ca și acum, munca pentru stat era căutată de unii pentru că la modă era sloganul: „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!” Primele două afirmații erau adevărate. A treia era doar o ironie. Motivația muncii lipsea în contextul salariului care mergea de la sine.
Toată lumea avea de muncă – aceasta în contextul în care s-a supradimensionat numărul locurilor de muncă cu mult personal administrativ și tesa.
Sistemul sanitar se lovește acum de această problemă și se încearcă reducerea numărului de locuri de muncă și a spitalelor.
Munca la stat este și acum stabilă, oarecum plăcută, conferă siguranță și protecție (relativă).
Statul era și este un personaj colectiv greu de identificat, de localizat și de înțeles.
Patronul este un personaj în carne și oase (mai mult carne), cu pretenții în creștere, cu mașină scumpă, cu credite luate, cu aspirații mărețe, cu planuri îndrăznețe.
Pe vremea lui Pavel nu era muncă la stat dar, îndemnul lui pentru toți cei care lucrau pentru stăpâni fost suficient de clar și convingător:
” Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpînii voştri pămînteşti; nu numai cînd sînteţi supt ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii cari vă temeţi de Domnul.Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii cari ştiţi că veţi primi dela Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos.”
Din perspectiva lui Pavel munca la stăpânul pământesc era subordonată, controlată, evaluată, motivată de prezența și răsplătirea Stăpânului ceresc. Ca urmare, etica muncii lui Pavel nu este condiționată de prezența sau slăbiciunile patronului, a stăpânului pământesc ci de starea de curăție a inimii angajatului, de starea relației angajatului cu Patronul cel Mare.
Angajatul muncește bine, își vede de treabă, chiar dacă este singur, chiar dacă nu este supravegheat. Nu face treabă doar când are pe cineva lângă el pentru a impresiona, ci face bine munca și când nu este motivat de prezența altcuiva.
Angajatul pocăit nu are nevoie de personal administrativ în plus pentru a-și face bine munca. El își vede de treabă pentru că știe că Domnul îl vede, Domnul îl evaluează, Domnul îl răsplătește dincolo de plata patronului.
Angajatul pocăit lucrează pentru patronul pământesc dar, slujește pe Patronul ceresc.
Angajatul pocăit nu lucrează la minim de randament, nu este plătit cu salariul minim, nu lucrează la turație minimă, nu face doar ce i se cere, nu face cu întârziere ce i se cere, nu-și face treburile personale întâi și apoi restul, dacă mai are timp.
Angajatul pocăit știe că Domnul vede munca bine făcută chiar dacă șeful nu a văzut sau nu a apreciat.
Angajatul pocăit știe că Domnul va răsplăti, în felul Lui, munca bine făcută, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă șeful este neglijent, neatent sau chiar răuvoitor.
Pentru angajatul pocăit munca, dincolo de trudă, oboseală și transpirație, este o slujire, un act de închinare, pentru Domnul!
Iar Domnul nu primește oricum slujirea, o vrea dintro inimă curățită și întreagă!