Toată lumea are, oricând, motive de nemulțumire!
Cel mic poate fi nemulțumit că nu are drepturi și libertate, cel mare că are slujbă și facturi de plătit, cel bătrân că are ani mulți și sănătate puțină.
Naturii noastre păcătoase îi lipsește întotdeauna ceva și niciodată nu le poate avea pe toate. Ne-am obișnuit cu nemulțumirea, nici nu o mai băgăm în seamă.
Ea a ajuns să facă parte din decorul vieții sufletului nostru.
Din păcate ea nu este statică și pasivă, ci crește în grosime și răutate degenerând în cârtire.
Sunt multe și mărunte motivele care pot genera nemulțumirea noastră: peria de dinți care stă întro parte în pahar, vasele nespălate din chiuvetă, părul care stă rebel, șeful care nu știe decât să aibă pretenții, semaforul care se face roșu chiar înaintea noastră …
Aceste mărunțișuri ne irită, ne provoacă neplăceri, ne mâhnesc și ne supără temporar.
Ele sunt ca niște oaspeți nedoriți care ne deranjează, ne necăjesc și care, dacă nu-i putem îndepărta de la ușa inimii noastre ne vor alunga buna dispoziție.
Nemulțumirile sunt inerente vieții de pe pământul acesta.
Păcatul și răutatea, neglijența și indolența sunt surse constante și neîntrerupte de răni, întreruperi, dislocări și suprize neplăcute.
Când însă aceste nemulțumiri se instalează în casa sufletului și încep să se comporte ca atare, te trezești că bombănești (exprimare verbală inhibată) din ce în ce mai mult.
Bombăneala este o formă verbală de cârtire prin care protestezi ca să te auzi pe tine însuți. Nu dorești să te înțeleagă neapărat cineva, ci doar ca să audă că ești nemulțumit și că protestezi. La început bombănelile sunt și par a fi inofensive, ca niște baloane de săpun.
Când bombăneala se cristalizează în cuvinte clare și remarci dure și critice la adresa celor cu pricina atunci cârtirea începe să-și „arate mușchii”.
Dacă prin bombăneală omul se apară pasiv și inofensiv, prin critici și remarci acide omul devine cârtitor, ofensiv și distructiv.
Când omul a trecut de la plângerile pasive ale nemulțumirii la atacuri virulente a devenit candidat serios pentru statutul de cârtitor.
Cârtitorului nu-i mai pasă de nimeni și nimic, și nimeni și nimic nu-l mai poate mulțumi.
Pentru cârtitor toată lumea este rea, egoistă, mânată de interese meschine, duplicitară.
El este singur pe lume, altruist, interesat de binele altora, autentic, vrednic de crezut.
De nemulțumire mai găsești leac și te vindeci mai ușor, dar de cârtire este cu mult mai greu deoarece toată textura sufletului a ajuns să fie impregnată de rădăcinile și lăstarii de amărăciune.
Cârtirea trebuie stârpită pentru că dăunează grav sănătății inimii, sufletului!