Puterea ignorată, dar uimitoare a lui Amin

M-am întâlnit cu el, Amin, într-o situație nefericită. A fost atunci multă durere și tristețe, în toată școala. Vestea a cutremurat pe mic și mare, iar gerul și zăpada s-au năpustit nemiloase peste satul prins în ghearele frigului. Unul dintre băieții care făceau naveta la școala din sat, fusese luat la stop de un camion. Șoferului îi fusese milă să-l lase în frig pe băiat, dar nici loc în cabină nu mai avea. Așa că l-a urcat în partea din spate, care era acoperită cu o prelată. Mai bine în mașină mergând, decât în frig așteptând. Luîndu-se în vorbă cu ceilalți din cabină, șoferul a uitat că trebuie să oprească în satul următor și a tot mers înainte spre orașul Salonta, fără gând că ar trebui să oprească. Băiatul a sesizat că mașina nu mai are intenția să oprească și probabil că a strigat, dar nu l-a auzit nimeni. Speriat că mașina se tot depărtează de satul lui și-a luat inima în dinți și a sărit din mers. Săritura i-a fost fatală. Din cauza frigului excesiv funeraliile au avut loc în biserică. Atunci am făcut eu cunoștință prima dată cu Amin, în timpul liturghiei de înmormântare a băiatului care a sărit din mașină. În ciuda gerului extrem de afară și a tristeții imense din biserică, preotul a făcut ca Amin-ul să fie melodios, cald și mângâietor. Apoi a urmat o pauză mare.

M-am revăzut din nou cu Amin, tot în împrejurări nefericite. Tot la un serviciu de înmormântare. Tot la durere și tristețe. Tot în biserică. De data aceasta Amin-ul nu mai era cântat de un preot, ci era rostit la unison de o mulțime. Când vorbitorul rostea un adevăr puternic sau încheia rugăciunea, Amin-ul apărea din gurile tuturor, făcând sala bisericii să vibreze de energie într-un mod unificator și întăritor. După un Amin energizant venea întotdeauna o tăcere scurtă, o groapă de potențial și o pauză de uimire. Și la mine a venit o pauză, dar una de potențial.:-)

M-am reîntâlnit cu Amin de nenumărate ori, în situații diverse: una mai fericită decât alta. Ne știam, ne respectam, dar păstram distanța regulamentară. El cu ale lui, eu cu ale mele. Relația noastră era căldicică: nici prieteni, dar nici dușmani. Ne săream în ajutor, în caz de nevoie, dar în restul timpului fiecare își vedea de treaba lui. Cum eu nu-l vedeam decât pe la biserică, am început să ne înstrăinăm tot mai mult unul de altul. Nu că aș fi mers eu mai rar, dar el era tot mai ignorat și bagatelizat de către practicanții postmoderni ai credinței. Da, el aparținea oarecum trecutului, iar noul își făcea somptuos și grațios apariția. El a rămas în urmă și în umbră. Așezată pe locurile din față și în lumina reflectoarelor, relevanța a trecut la făcut curățenie pe scenă, schimbat personaje și rescris scenariile pentru actori. În organigrama relevanței nu mai era loc pentru Amin. A fost concediat, fără drept de apel. S-a spus că a fost pensionat, adică trecut la o pauză mare, sau pe mute. 🙁

Nu mi-am dat seama de valoarea extraordinară a lui Amin până ce nu am citit despre sacralitatea unor cuvinte vechi, despre capacitatea lor de a deschide ferestre spre cer, de a crea realități imposibile, de a vindeca suflete. Postmodernismul a sacralizat noul și tehnologia, eficiența și progresul. Postmodernismul a pârjolit trecutul, ignoră trăirea prezentului și sfidează iminența sfârșitului. Dar, există elemente vechi și prăfuite din trecut care transcend timpul și generațiile, care înțelese și aplicate cu smerenie și curaj pot deschide stăvilarele închise ale cerului și ale sufletului.

În textele sfinte, banalul, uitatul și ignoratul Amin este așezat în locuri strategice. În scenariile postmoderne ale relevanței sacrul Amin este așezat pe locul din urmă, ca nu cumva să deranjeze în mod neplăcut audiența. În rugăciunea sacră ”Tatăl nostru”, Amin-ul are locul lui strategic, la final. El exprimă răspunsul afirmativ al omului la cererea manifestării realități cerești în turbulenta și imperfecta realitate pământească. El exprimă acordul și învoirea omului la manifestarea suverană și binevoitoare a lui Dumnezeu în viața lui. Da, așa să fie!

Sunetele sacre au putere. Cuvintele au putere. Armonizarea voii noastre cu voia Lui are putere. Armonizarea celor 2-3 adunați în Numele Lui are putere. Unitatea și unisonul crează energie sfântă și vibrații înalte. Deschiderea inimii celor 2-3 față de un adevăr comun creează în interiorul lor și între ei o rezonanță spirituală deosebită. Deschiderea inimii a 200-300 de oameni față de un adevăr comun creează o rezonanță spirituală irezistibilă. Adevărul rostit în autoritatea și pe frecvențele înalte ale iubirii lui Cristos nu poate ridica nivelele scăzute ale frecvențelor audienței fără ca aceasta să-și dea acordul, fără ca aceasta să permită prin Amin descărcarea de energie dumnezeiască peste fricile, necredința, rușinea, ura, lăcomia, răutatea și păcatele ei.

Energia iubirii dumnezeiești, chiar dacă există din abundență, nu invadează inima fără voia ei, fără acordul păcătosului. Medicul bun nu vindecă fără acordul bolnavului. Fără Amin audiența se întoarce acasă cu frica, rușinea, amărăciunea, apăsarea, păcatul sau boala cu care a venit. Fără deschidere și cooperare, fără credință și pasiune, fără Amin, audiența și-a pierdut timpul înșelându-se că a făcut ceva cu folos.

Vai de cei ce se ridică să învețe pe alții, care încearcă să ridice calitatea vieții audienței în timp ce inima lor vibrează pe frecvențele joase ale apatiei, amărăciunii, disprețului, mâniei și mândriei. Oricât de mult ar ridica tonul sau și-ar ornamenta cuvântarea cu cuvinte pompoase, ori și câte cunoștințe și daruri ar avea, dacă inima lor nu vibrează pe frecvența iubirii lui Cristos ei nu vor permite energiei Duhului Sfânt să ridice nivelul energetic și vibrațional al audienței de la ură la iertare, de la robie la eliberare, de la îngrijorare la încredere, de la frică la curaj, de la tristețe la bucurie, de la tulburare la pace, de la păcat la sfințire.

În ultima vreme m-am împrietenit cu Amin. Nu ne vedem doar în mediul bisericesc. Am căutat să-l iau cu mine peste tot. Nu doresc să limitez puterea lui doar la adunări și cuvântări bisericești. De el este nevoie și în conversațiile zilnice, mai ales când ești pus în fața unor situații grele, imposibile, și ești încurajat să crezi în intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu. Atunci, în loc de ”nu știu dacă”, ”nu cred că …”, ”nu este potrivit ca …” (care sunt  expresii negative ce închid ușile inimii spre credință și miracole) se poate folosi cuvântul ”Amin!”, cuvânt sacru care închide ușa negativismului, necredinței și deschide orizontul inimii spre oportunități și miracole, ridică nivelul energetic și vibrațional spre stări sufletești înalte și sfinte.

Zilele trecute am primit câteva sugestii cu privire la mine și potențialul meu. Evident că nu l-am avut pe Amin cu mine și am descurajat și spulberat sugestiile cu răspunsuri negativiste care au început cu ”nu cred că …”, ”nu știu dacă …”, etc. Ulterior, când mi-am evaluat răspunsurile, mi-am dat seama că m-am opus, din necredință și frică, neprimind provocarea credinței. Răspunsul meu negativist a fost pe măsura nivelului meu vibrațional scăzut. Dacă aveam pe Amin cu mine aș fi acceptat provocarea credinței, aș fi răspuns afirmativ și mi-aș fi asumatcurajul de a mă arunca spre nivele mai înalte ale desăvârșirii.

Nu-l mai ignora nici tu pe Amin. E un prieten bun, nelipsit din compania și conversația sfinților. El are putere de schimbare, are influență și este cuvântul de final al bibliei. Când cineva zice un lucru bun sau provocator la adresa ta, nu mai ezita cu bâlbîielile sau scuzele banale, ci răspunde scurt, apăsat și hotărât: Amin!:-)
Dacă această postare te-a provocat la schimbare, atunci știi care ar trebui să fie răspunsul tău scurt și hotărât. Spune-l acum cu voce tare: o dată sau chiar de două ori! 🙂