Ce n-am crezut că voi face …?

Anumite evenimente din viața noastră ne pot schimba radical cursul vieții. Aceste evenimente nu vin anunțate și nu au neapărat ceva supranatural și spectaculos dar, au darul de ne desprinde de pe orbita cunoscută și obișnuită a vieții și a ne duce în direcții nebănuite. Așa a fost de pildă și cu plecarea mea din poziția pastorală de la Biserica Vox Domini.

Plecarea dintr-o poziție pastorală poate avea multiple motive: unele știute și acoperite de către oameni, altele știute numai de Dumnezeu. Oricum ai lua-o plecarea produce o ruptură, lasă un gol, crează o durere emoțională.

Dacă plecarea, despărțirea se lasă cu ceartă, aceasta produce răni și dureri relaționale. Ce urâtă despărțire!?

Dacă plecarea nu este cu ceartă, atunci despărțirea este însoțită de un nor de confuzie. Ce nu i-a mai plăcut aici? Dacă plecarea este iminentă și nu se cunoaște următoarea destinație, ceața este și mai densă. Ce decizie inconștientă?

N-am crezut că voi lua decizia de a pleca din pastoratul de la Vox.

Primele semnale de plecare au apărut sub forma unui simțământ ”ciudat” de înstrăinare. ”Ciudat” pentru că nu l-am mai experimentat înainte și nu știam ce să fac cu el. Înstrăinare însemna că deși mă aflam în context familiar și-mi plăcea ce fac, totuși mi se părea contextul a fi tot mai departe de mine. Nu știam cum să interpretez această distanțare interioară și nici nu am negat-o, am mărturisit-o celor din comitet. Am sperat și crezut că este ceva temporar, probabil o rămășită din criza vieții de mijloc. Cu toată efervescența creării unei biserici multisite și bunăvoința celor din conducerea bisericii în a-mi crea condițiile cele mai bune de lucru, simțământul a rămas acolo. Eram acasă la Vox, dar eram tot mai străin de Vox!

Pe măsură ce lucrurile evoluau în direcția multimplicării și mersul tuturor era clar ”înainte”, aveam simțământul că pentru mine drumul înainte este ”închis”, nu mă puteam vedea în acea poziție viitoare pe care o aducea ”înaintele”. Oricât de mult m-am forțat să merg înainte și să mă văd în viitor, simțămintele și imaginația mea se loveau de un ”zid”.

Mi-am găsit și un text biblic, pe care l-am folosit drept ”baros” pentru a sparge zidul. Am ”lovit” în el cu versete biblice, dar … degeaba.

Toată bunăvoința celor apropiați de mine care mă voiau ”înainte” și toată sforțarea mea de a le face pe plac nu au reușit să spargă sau să îndepărteze acel zid.

Am vrut să merg ”înainte”, însă zidul a rămas neclintit!

În paralel cu aceste simțământe a apărut în viața mea o temă recurentă, cea a ”sacrificiului”. Cuvântul – concept sacrificiu  a apărut în viața mea în diferite ipostaze și domenii. Textul biblic care l-am folosit drept  ”baros” pentru înaintarea mea dincolo de zid a fost cel din Exod 3: chemarea lui Moise la ”Ieșirea din Egipt”. La un moment dat însă, îndemnul Duhului m-a condus la Genesa 22 unde este scris despre sacrificarea lui Isaac. Nu-mi venea să cred că direcția ”înainte” pentru mine însemna sacrificarea poziției pastorale. ”Cine a mai auzit de această absurditate? Cum să ceară Dumnezeu așa ceva?” Probabil așa s-o fi frământat și Avraam cu decizia.
Unele cerințe ale lui Dumnezeu par absurde.
Tema ”sacrificiului” a mai apărut și în cartea lui David Murrow – ”The Map”, carte lansată chiar în acel an 2010. Sacrificiul este a treia mișcare importantă în formarea și maturizarea sufletului masculin, ea fiind precedată de cea a supunerii și a curajului.

Punctul culminant a venit într-o discuție, la o cafea, cu un prieten. Acesta mi-a împărtășit că tocmai a citit cartea ”Creștinism păgân?” de Franck Viola. La întrebarea mea ”Ce ți s-a părut cel mai interesant din această carte?” el mi-a răspuns:  ”Treaba aceea cu vacile sfinte. Dar, să știi că nu este vorba despre tine!” Ultimele lui cuvinte au fost ”parola” care mi-a deschis un ”fișier” uitat deschis cândva pe ecranul sufletului. Când am citit eu această carte, în urmă cu câțiva ani, am ajuns la paragraful cu ”vacile sfinte” în care autorul scrie că trezirile spirituale din creștinism, cu toate schimbările lor înnoitoare, nu s-au ”atins” de pozițiile clericale și nici de clădirile bisericilor – acestea fiind ca niște ”vaci sfinte” pe care nu are nimeni curajul să le sacrifice. La acel pasaj despre ”vacile sfinte” am avut o cercetare a Duhului în care mi s-a pus direct întrebarea: ”Tu, Gili, ai fi dispus să sacrifici aceste vaci sfinte?”. Răspunsul meu a fost: ”Doamne, eu cred că aș fi dispus.”
Speram că NU mi se va cere niciodată acest lucru. Când prietenul mi-a adus aminte de ”vacile sfinte”, am înțeles că pentru mine a sosit momentul în care mi se cerea să pun în practică ceea ce afirmasem, cu ani în urmă, doar teoretic:  sacrificarea poziției pastorale!
După aceea nu a mai fost decât o chestiune de câteva zile în care a trebuit să iau decizia.

Zilele premergătoare deciziei au fost grele, cumplite, agonizante. Atunci am înțeles ceva din agonia și singurătatea lui Avraam premergătoare sacrificării fiului său preaiubit, Isaac. Atunci am înțeles ceva din agonia și singurătatea Fiului, în nopțile petrecute în grădina Ghetsimani, nopți  premergătoare sacrificiului suprem. Problema nu mai era cu nu știam ceea ce am de făcut, ci dacă aveam puterea s-o fac.

Harul Său m-a întărit și după o noapte de veghe am luat decizia plecării, sacrificării poziției pastorale, fără să am vre-o idee despre ceea ce va urma sau unde mă voi duce.

Am luat decizia, dar n-am spus nimănui nimic.
Am așteptat trei zile, să văd ce se întâmplă în lumea mea interioară.
Indicatorul major, de necontestat și imposibil de falsificat, în cazul unei decizii după voia Lui, este pacea interioară, care întrece orice pricepere, care inundă și se instalează în inimă. Abia apoi am comunicat decizia mea, în cercuri concentrice, pornind de la cei apropiați. Chiar dacă în exterior decizia mea a stârnit furtună, în inimă aveam pace.
Și acuma o mai am.

Plecarea mea nu a fost un moft, o lașitate  sau o fugă după altceva. Am plecat din ascultare de El. N-am înțeles multe lucruri atunci, nu mi le puteam explica mie și nici nu le puteam explica satisfăcător celorlalți, dar știam intuitiv că fac ceea ce trebuie să fac! Călăuzirea poate fi subiectivă și discutabilă, dar ascultarea de El este mai importantă decât părerile oamenilor, apropiați sau îndepărtați. Ascultarea de El a înseamnat să fac lucruri pe care n-am crezut că la voi face. Ascultarea de El ne aduce într-o stare după voia Lui.