Nu am avut niciodată gândul plecării din țară; nu i-am invidiat pe cei care au riscat pentru a fugi spre vest înainte de anul 1989. Le-am admirat curajul și speranța într-o lume mai bună, nu le vedeam disperarea. Mă gândeam că-și doreau ceva mai mult decât aveam în țară și îi judecam un pic, chiar dacă nu doream să recunosc aceasta. Apoi s-au deschis granițele și s-a plecat în valuri sau în stoluri.
Migrația masivă spre vest a dus la formarea de comunități de români în diferite orașe sau zone din Italia, Germania, Austria, Franța și chiar în îndepărtata Spanie. Cu ei au dus muzica, pozele, dorul și obiceiurile de acasă. Tot cu ei au dus și nevoia de a merge la biserică, de a avea preoți sau păstori români, care să oficieze slujbele în limba română și să le înțeleagă zbaterile și căutările sufletului.
În urmă cu vre-o 10 ani, într-o discuție despre diaspora românească am fost provocați să răspundem la întrebarea ”Ce ați face dacă ați fi invitat să fiți păstor într-o comunitate de români din Europa de Vest?”. Nu am avut nevoie decât de o secundă ca să răspund că eu unul nu m-aș duce acolo. Răspunsul meu prompt se baza pe veștile negative despre biserici și pe prejudecata mea cu privire la cei plecați din țară: ”au vrut o viață mai bună, să se descurce singuri”. Câtă răutate ascunsă în inima mea!
Dacă am avut șansa de a vizita țările vestice, nu am căutat românii, ci m-am conectat și întreținut cu străinii. Ei erau mai apropiați de mine decât conaționalii mei. Pentru mine nu existau acele comunități de români. Dacă am fost în Italia atunci am fost în concediu și la mare. Atât. Dacă am fost în Anglia am stat la familii de englezi, am fost la biserici anglicane. Doar, atât. Dacă am fost în Statele Unite am mers numai pe la biserici americane, cu excepția celor din Florida. Atât.
Au venit însă și surprizele cu plecarea din țară a unor persoane apropiate mie. Acum eram provocat să apelez la prejudecăți sau să-mi schimb părerea despre plecarea din țară și motivațiile ei. Înțelegând contextul și oamenii, acceptând că Domnul are căile Lui de a muta oamenii dintr-un loc în altul, am trecut de la prejudecată la înțelegere, la acceptare. Aici pot fi suspectat de părtinire și subiectivism. Da, aveți dreptate și vi-o dau. Schimbarea inimii de la prejudecată la înțelegere s-a făcut cu subiectivism, lăsare, durere și iluminare.
La televizor mă uit rar, cu excepția meciurilor din Champions League. Câteodată mă mai uit la ”Românii au talent”; cine ar putea contesta această afirmație? Dar, citesc cât pot de mult. Recent, am dat peste o carte, un proiect al revistei Avantaje, intitulată ”Exodul mamelor”. Am știut, după titlu, că ea tratează viața celor plecate din țară. Nu știam la ce trebuia să mă aștept atunci când am luat-o, dar știam instinctual că țin ceva extrem de valoros în mâini. În timp ce sorbeam cuvintele scrise de Liliana Nechita mă gândeam s-o trec pe blog la cărți recomandate, dar nu m-a lăsat inima să nu mă folosesc de ea pentru a scrie și despre modul în care Dumnezeu a transformat inima mea cu privire la cei plecați din țară.
Cartea ”Exodul mamelor” este jurnalul unei mame plecate la muncă în Italia, jurnal prezentat sub formă de scrisori adresate fiicelor ei rămase în țară. Nu te poate lăsa indiferent sfâșierea lăuntrică a mamei sub povara muncilor umilitoare printre străini și greutatea istovitoare a vinei de a se fi rupt și distanțat de copiii lăsați în țară. Unele pasaje și întrebări, mai ales cele de la sfârșitul scrisorilor sunt de-a dreptul sfredelitoare și năucitoare. Iată un exemplu din scrisoarea 3 în care mama descrie plecarea de acasă, din țară, spre minunata și promițătoarea Italie:
”În acel moment am murit în interior.
Viața emigrantului e o moarte lentă în interior. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în cețurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau șterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea.
Ai simțit vreodată cum se năruie lumea?”
Plecarea mamelor de acasă din cauza sărăciei, neputinței și a disperării poate fi ușor judecată de cel care are asigurată pâinea cea de fiecare zi sau de bărbații care nu simt cu nevoile celor din familia lor. Dilema în care trăiesc zeci de mii de mame românce este una 
cruntă și împovărătoare:”ce e mai bine, să-ți îmbrățișezi copilul sau să-i cumperi de încălțat?”. ”Să rămân în țară și să mâncăm toți o bucată de pâine uscată împreună sau să plec, să fim despărțiți, măcar să le fie lor mai bine?”.
Experiențele acestei mame plecate în Italia sunt copleșitoare și eliberatoare. Uneori sunt presărate cu umor, chiar dacă pentru unii români nu ar părea așa. De exemplu, autoarea menționează că atunci când aude o manea știe sigur că are un român prin prejmă. Dacă acesta ar asculta Vivaldi, nimeni nu ar avea idee ce naționalitate are ascultătorul. În țară o manea poate fi enervantă, dar acolo printre străini, întâlnirea cu un român poate fi ceva îmbucurător. Sau, poate nu! 🙁
Întoarcerea acasă în vizită și contactul cu realitățile românești stâmpără greu vinovăția de a fi trădat țara prin plecare, dar nici nu poate distruge mirajul și speranța de a găsi și face în Italia ceea ce era imposibil aici în țară. ”În blocul meu sunt 12 apartamente; 7 familii au pe cineva plecat în Italia. Pe vremuri eram toți pentru guvern, dar guvernul n-a fost pentru toți. Așa că nu trebuia să mă simt vinovată pentru nimic. După câteva zile eram fericită la gândul că mă întorc la muncă și că voi putea ajuta familia mea.”
Înstrăinarea sufletului prins între cele două țări, incapabil de a-și regăsi stabilitatea și defini identitatea este prinsă în cuvinte simple și clare:
<<Scrisoarea 168
Trăiesc între două lumi.
Nichita Stănescu. „Stau între doi idoli și nu pot s-aleg pe nici unul.”
În România este criză. În România este sărăcie. În România te poți aștepta oricând să nu ai ce pune pe masă.
În România sunt cei dragi. În România sunt cei pe care-i iubesc și copacii care i-am văzut crescând.
În Italia este frumos. În Italia se pot câștiga bani. Cine muncește în Italia are puterea să-i ajute pe cei dragi. Cei dragi sunt însă în România.
Alb – negru, șah – mat; totul la o distanță pe care Badea Cârțan a străbătut-o pe jos.
”Stau între doi idoli și nu pot s-aleg pe nici unul.”
Care-i alb și care-i negru?>>
Scrisoarea 195
”… Mama mea are 70 de ani, de-abia mai merge, ar avea nevoie de o mână de ajutor, dar îmi spune:
-Stai, mamă, acolo!
Vrea să mă apere! Vrea să mă apere de țara mea!!!”
Iar finalul cărții cu ultima scrisoare se dezvăluie așa:
”Timp de mai bine de patru ani am gândit că mă voi întoarce peste o lună, peste șase luni, peste un an, peste …
Timp de mai bine de patru ani am luptat cu dorul, cu disperarea de a-ți fi pierdut lumea ta …
România mea e o rană deschisă!
Îmi e dor de cea care eram acolo, dar nu mai pot fi niciodată!
În Italia sunt, în România am fost!
Am ales: o ascult pe mama!”
Mulțumesc, Doamne și doamnă Nechita, pentru această carte – confesiune prin care mi-ai ai tăiat și îndepărtat cu bisturiul chisturile de judecată ascunse prin cotloanele sufletului. Mulțumesc că Te-ai atins de ochii mei răi, i-ai uns cu alifie de sus ca să-i văd pe cei plecați cu ochii dragostei și compasiunii. Mulțumesc pentru dilemele la care nu mă mai grăbesc să caut sau să dau un răspuns grabnic și pueril.
Dacă pleci în Italia în concediu … chiar dacă ai avut experiențe negative cu românii, nu uita: acolo sunt ei, românii cu rană deschisă de România, care se zbat să construiască vise năruite, că de acolo se trimit bucurii acasă: în pachete, SMS-uri și în carduri.
Dacă nu pleci în Italia și rămâi în țară, aici unde ”sunt codrii verzi de brad și câmpuri de mătase”, atunci nu-i invidia pe cei care au plecat, ci iubește-i ca pe niște frați care-și caută rostul vieții printre străini.
Dacă pleci sau dacă rămâi, lasă-ți inima să-i iubească pe toți românii, așa cum îi iubește și Dumnezeu!
Dacă pleci, vei trăi mereu dorul și nostalgia celor de acasă.
Dacă rămâi, vei avea mereu dorul celor plecați de acasă.
Care dor crezi că este mai ușor?
Dacă aveți prieteni sau apropiați plecați printre străini, scrieți-le sau sunați-i, spuneți-le că ne sunt dragi chiar și la mare distanță, că mai au loc în inima noastră, chiar dacă nu-și mai găsesc locul în țara noastră!
14 răspunsuri la “Dacă pleci, dacă rămâi”
Cand eram mic eram un patriot irecuperabil. Am crescut iubindu-mi tara, traind in ea, cunoscandu-i istoria si jertfele stramosilor, … (cele 3 puncte sunt cat 3 nuvele, incarcate de amintiri, perspective, relatii de familie si prietenie).
Ceea ce m-a determinat sa plec a fost dragostea fata de o lume paralela, de lumea unde lucrurile sunt la locul lor, unde daca te duci la operatie nu trebuie sa te imprumuti in banca pentru mita, unde daca iti faci treaba bine (si daca Dumnezeu permite) iti merge bine, tara unde „curge laptele si mierea”. Scurtez povestea, caci presupune ca e bine cunoscuta.
Nu mie dor de tara, doar de prietenii si familia care sunt acolo si poate.. de plaiurile copilariei.
Fiti binecuvantati!
Octi, îmi place cum descrii motivația plecării tale ca fiind acea ”dragoste față de o lume paralelă”. Cel care a umblat ca și Străin printre noi, să-ți fie Prieten și Frate printre străini!
felicitari pt. articol si pagina web !
daca si tu ai renuntat la prejudecati numai citind o carte ce sa mai zic !
te salut din strainatate si Domnul sa va binecuvanteze in continuare familia si biserica cu toate cele bune !
aici in strainatate se plateste un pret pt.a scapa de saracie, neputinta si disperare ! Copii nascuti n strainate insa nu vor mai trebui sa plateasca acesta, dar vor avea de platit altele…
personal ma intreb de ce trebuie romanii sa caute scaparea de saracie, neputinta si disperare in strainatate si nu o pot obtine in tara lor ? pt. ca totusi se vede clar ca multi romani o duc mult mai bine in tara lor decit cei din strainatate !
fetele voastre ce parere au despre perspectiva lor in Romania , este o intrebare indiscreta si retorica !
Procesul de purificare al motivațiilor este mai lung, cartea X sau evenimentul Z având doar un rol de accelerator al procesului. Această carte, Exodul mamelor, a venit la momentul potrivit pe fondul unei căutări persoanle de identificare și curățire a ”bârnelor” care s-au baricadat în dreptul ”ochilor mei”. De ce trebuie să plece românii din țara lor? Nu am un răspuns satisfăcător la îndemână, însă știu că maturizarea necesită plecarea (repetată) de acasă – iar acest concept de ”acasă” este mai larg decât casa copilăriei, tinereții sau a naționalității; am mai scris despre acest concept și în alte postări.
Cu fetele mele am vorbit despre plecarea din țară și, deși le-am împins finuț spre înafară, și ar fi avut circumstanțe favorizante (ambele știu germana și engleza) nu s-au înghesuit spre ușa plecării.:-(
Suntem conștienți că, indiferent unde am locui pe acest pământ, în orice patrie am trăi, este un preț de plătit. Pachetul ”all inclusiv” îl vom găsi doar în Patria de sus! Până atunci rămânem cu statutul de ”străini și călători”: fie acasă în țară, fie acasă printre străini. În ultimă instanță, noi nu mai suntem 100% nicăieri acasă, până când nu ajungem Acasă la Tatăl ceresc.
Am citit articolul cu lacrimi in suflet.
Eu sunt o mama plecata din tara dar am linistea de a fi aici cu copiii mei. Cand am plecat, unul dintre copii terminase clasa a opta, celalat a cincea.Am ajuns aici la fata cea mare dupa 2 zile de la inceperea scolii. Copiii au dat teste de limba si i-am inscris la scoala imediat.
In fiecare zi ne era dor de casa. Ne imaginam mereu ca eram in bucataria noastra asa cum eram mai demult.
Dorul de tara ne-a macinat cativa ani, dar am avut bucuria sa mergem in vacante „acasa” in fiecare an.
Eu aveam un statut ciudat: trebuia sa ma intorc in Romania la fiecare 6 luni, pe cand copiii nu. Plecam din State dupa 6 luni, stateam in tara 3 saptamani si ma intorceam inapoi la copii. Pana intr-un an in care nu am mai avut voie sa ma intorc la copii decat dupa 6 luni. Eu in Romania, ei in Statele Unite, a fost crunt. Telefonul suna in miezul noptii cu „mama, ma doare maseaua”, „mama, nu stiu sa-mi fac tema la matematica”, „mama, cand vii?”
Acum suntem toti impreuna, slava lui Dumnezeu! Dar am avut de platit un pret, un pret greu, pe care nu stiu daca l-as mai plati daca ar fi sa o luam de la capat.
Acum ne simtim acasa aici. Dar dorul dupa tara e in inima fiecaruia dintre noi.
Greu v-a fost și vouă, Rodica! Tranzitarea repetată între cele două țări ți-a făcut viața grea, dar inima frumoasă. Acum ați ajuns la un liman. Așa cum ați făcut-o și aici, așa să faceți și acolo, pe pământul făgăduinței: să umblați în faptele bune pregătite de către El și să trăiți ca niște moștenitori ai unui Tată nobil și extravagant!
… am refuzat atatea oportunitati de a pleca si a lucra „afara”, considerand ca Dumnezeu m-a vrut roman si asa trebuie sa raman … atat eram de roman, ca am ales doar flori rosii, galbene si albastre pentru nunta, iar culorile din sigla firmei erau, bineinteles, rosu, galben si albastru … anii au trecut, iar acum, cu lacrimi in ochi, departe de casa, realizez ca sunt inca roman, dar si ca prejudecatile de atunci m-au facut sa nu ma comport asa cum o fac azi, cand inteleg ca nu codul postal sau numarul de la masina te fac roman … chiar ieri, intr-un „BIC”, povesteam cu cativa prieteni despre muntii nostri, manastiri si cetati, traditii, etc … ne-am nascut intr-o tara frumoasa, dar asta nu inseamna ca vom trai mereu in acelasi loc: important e ca oriunde mergem sa ducem cu noi ce e mai frumos si de valoare, aducand cinste locului din care am plecat pentru o vreme …
Of, Matete, ce mare patriot ai fost! Și ce idei creative ai avut ca să-ți exprimi acest lucru.
Să știi că mă urmărește ideea omului ca pomul, fixarea într-un loc și rămânerea pe veci acolo. Metafora aceasta m-a urmărit mult și știam că ceva nu este în regulă cu ea. După multă frustrare a venit și iluminarea; da, omul este ca și pomul, numai că un pom cu rădăcinile în sus – înfipte în cer și cu ramurile în jos, roadele pe pământ. În felul acesta, singura constantă este legătura cu cerul, restul sunt variabile. În felul acesta, omul va sfinți orice loc pe unde îl va duce soarta, nevoia, dorul sau Dumnezeu (sau toate împreună). Domnul să te facă roditor, Matete, pe oriunde vei fi străin și pe oriunde vei fi acasă!
Inca o data, mulţam Gili.
Nici eu nu am avut gand de „fuga”. „Daca esti barbat si ai ceva de dovedit, poti sa o faci si aici”, asta imi ziceam.
In schimb sora mea mai mare, Cosmina, a plecat in Italia sa isi faca un rost si sa isi ajute fiul, Cipi.
Multumesc Cosmina pentru tot ce induri acolo si Dumnezeu sa binecuvanteze munca ta, dar mai ales pe tine.
Sper, ca intr-o zi sa inteleaga si Ciprian efortul tau.
Domnul să vindece inima rănită a celor rămași acasă ca să poată primi jertfa celor plecați printre străini!
Sunt atat de multe de scris pe subiectul asta.
Dar in primul rand, Dumnezeu nu e roman sau doar pt romani, Il gasesti din vest pana in est. Multora le e frica sa plece, crezand ca mantuirea si relatiile bune se gasesc doar in biserica din orasul lor. Pe langa asta se adauga un mix toxic de patriotism, complex de inferioritate si frica, ca nu vor reusi „dincolo”, ca vor fi respinsi si ca oricum noi suntem mai descurcareti, mai buni. Vezi prejudecatiile, ca mancarea romaneasca, natura, ba chiar si romancele sunt cele mai frumoase femei. Cam asa e, daca toata viata ta ai stat intr-un singur loc. Nu ma intelegeti gresit, imi iubesc tara si sunt mandru de ceea ce sunt (roman si european), dar imi e greu sa tolerez astfel de pareri, care nu accepta altceva decat ceea ce e romanesc.
Eu am plecat din doua motive, unul personal, si al doilea am preferat sa fiu tinut la distanta si respectat de straini, decat sa fiu rob la fratele meu (roman).
Intr-adevar, relatiile se cladesc mai greu aici, alt motiv mai e si varsta, dar nu e imposbibil. Eu am dezvolta relatii solide cu unii “strainii”, in schimb alti romani m-au uitat imediat dupa ce am inchis usa. Plus, Dumnezeu e si aici daca il cauti. Daca esti crestin in Romania, poti fi si peste hotare.
Ii apreciez pe cei care au ramas sa lupte pt tara mama. Ne (re)vedem pe baricade!
Si uite ce face nationalismul din noi, ne face sa ne uram aproapele.
http://euobserver.com/eu-elections/123907
Yup, si eu ma indentific. Plecatul asta de acasa, ajunsul in strainatate e o etapa complicata a romanilor. Eu am plecat la 20 de ani in America, dar m-am intors acasa dupa doi ani, fiindca nu am mai facut fata dorului. Apoi am plecat iarasi in Belgia, 6 luni, am venit repede acasa o saptamana si m-am mutat in Spania, fiindca imi place marea. Am venit acasa din nou, dupa un an jumate, fortata de rationalismul meu interior. Insa sentimentul asta de a pleca nu ma paraseste. Poate e fiindca sunt indragostita de inceputuri, de nou, de diferit. Poate e fiindca fug de problemele nerezolvate de aici, sau de visele ce mi s-au naruit pe strazile timisorene. Cert e ca nu doar saracia sau ideea de a te imbogati te face sa pleci, ci si o anumita voce pe care o auzi de mic copil, poate chiar in cartile lui Jules Verne, care te cheama sa cunosti lumea efectiv, si nu doar prin depanarea paginilor. Lumea e asa de frumoasa… 🙂
Te-ai plimbat bine prin această lume, Delia, și ea este așa cum o vezi, o lume frumoasă, plină de căutări și găsiri. Una din cele mai importante căutări și găsiri se finalizează cu regăsirea de sine și a lui Dumnezeu. Și se poate întâmpla oriunde și oricând, dar mai ales atunci când lumea nu mai pare a fi așa de frumoasă. 🙂