Din cauza unui vinovat fără vină, și anume lucrul cu Eneagrama, m-am apucat iarăși de incursiuni printre amintirile copilăriei. Am aflat că multe obiceiuri inconștiente din viața mea de adult mi se trag din copilărie. Nimic nou, până aici.
Barza a venit la părinții mei doar de două ori, la un interval de 8 ani. Cum primul a fost băiat – mândria lu` tata, era de așteptat să vină o fetiță – mândria lu` mama. Dar, am venit eu! Cel care am fost mereu prin preajma mamei sau poate … invers. Ca și la majoritatea copiilor, mama a fost gardianul casei și al educației, iar dependența de ea a fost cadrul normal pentru împlinirea sau neîmplinirea dorințelor mele.
Într-un anumit moment al creșterii lor, copiii încep să facă un lucru surprinzător. Cu toate că sunt strâns legați de stăpâna casei, în interiorul lor se inițiază un proces de despărțire de mama, proces prin care încep să-și afirme tot mai mult autonomia și independența. Mulți părinți nu au habar de acest fapt și înăbușă din fașă aceste încercări timide de separare ale băiatului de mama grijulie și posesivă. Această etapă este numită în psihologie etapa separării.
În timp ce unii băieți caută drumul spre independență, alții pot suferi de ceea ce se numește anxietate de separare, fiindu-le foarte frică, disperați și încordați la gândul că sunt lăsați singuri de către părinți, că ar putea fi abandonați. Dar, și mamele pot avea o doză de anxietate, îngrijorare că băieții nu ar mai avea nevoie de ele. Dacă în această perioadă, în care băiatul încearcă separarea de mamă, nu reușește să găsească sprijinul tatălui atunci el va reveni sub influența și dominația iubitoare a mamei. În acest caz separarea a eșuat.
În această perioadă a separării, băiatul are nevoie disperată de prezența, influența și ghidarea unui tată sau a unui bărbat matur. Mamelor, nu mă înțelegeți greșit: băiatul are nevoie și de voi, dar în această perioadă trebuie să fiți înțelepte, având curajul să faceți pasul înapoi în favoarea tatălui. Vă va durea un pic la inimă distanțarea lui de voi, dar este cel mai sănătos lucru care i se poate întâmpla băiatului.
Atenție fete și femei, mame și bunice! Există ceva pe care băieții și bărbații îl au în sânge, dar nu-l pot comunica pe înțelesul vostru și anume, dansul distanțării fără abandonare și apropierii fără sufocare. Ei știu mai bine să-l joace decât să-l explice. De aceasta are nevoie băiatul în această etapă: de susținere fără manipulare, de apropiere fără asfixiere, de ajutor fără umilire, de autoritate fără abuz.
Atenție părinți, de tot felul! Nu există părinți perfecți și nici copii perfecți. Această etapă a separării nu a mers bine spre perfect la nimeni, până acum. Incapacitatea băiatului de a ieși sănătos de sub supremația mamei lasă găuri de nesiguranță, îndoială și neîncredere în sufletul lui. Menținerea cordonului ombilical conduce la formarea unui băiat nesigur pe sine, dependent de părerile altora, temător de necunoscut și fugar de riscuri.
Am avut un tată bun. Am scris despre el într-o postare anterioară. Am învățat multe lucruri bune de la el: mi-a insuflat dragostea de carte și cultură generală, mi-a modelat capacitatea de a face cu bucurie, fluierând, munci de rutină. În etapa separării mele de mama însă, nu a fost pe aproape. Nu l-am avut ca și aliat, nu m-am putut baza pe prezența și sfatul lui consistent, n-am avut susuținere în câștigarea independenței față de ea. Probabil că nici nu a știut că aveam nevoie de ajutorul lui în această direcție.
Singurul aliat pe care l-am avut în lupta pentru câștigarea independenței mele a fost bunica din partea tatălui, însă aceasta a plecat prea devreme spre cele veșnice ca să reușesc să-mi consolidez pozițiile cucerite. Fratele meu, Nicu, era prea mare că să mai știe despre luptele mele. În plus, le avea și el pe ale lui. În încercările mele de a-mi câștiga autonomia față de mama am rămas mereu singur și fără susținere. Tata era plecat sau absent atunci când se dădeau aceste bătălii. Nu aveam aliați, nu aveam sfătuitori și nici sprijin consistent. Nu am avut o mamă rea. Dimpotrivă, una bună, atentă, mărinimoasă, respectuoasă, credincioasă, dar dominantă, mereu cu un pas înaintea noastră.
Un exemplu grăitor este cel în care mergeam la săpat, la plivit porumbul pe tarlalele CAP-ului. Dacă mergeam eu cu tata și cu mama, atunci mama săpa două rânduri o dată în timp ce eu și cu tata ne luam doar câte unul. Și ghiciți cine era primul la săpat? Mama! Ba, ne mai ajuta și pe noi. Supremația feminină era imposibil de doborât! Noi băieții aveam abonament doar pentru locul secund.
Nu aș putea spune că mama și tata sunt singurii vinovați de eșecul unei separări mai timpurii pentru că au mai fost și alți factori care au contribuit la a deveni un băiat nesigur pe sine și neîncrezător în forțele proprii, anxios cu privire la viitor și foarte precaut în asumarea riscurilor. Însă este cazul s-o iau și spre cele mai bune.
Primul adult care a văzut potențialul din mine, care m-a încurajat consistent și care mi-a insuflat încredere în mine a fost dirigintele, domnul Leuce Ioan, profesorul de geografie. Am mai scris despre el într-o altă postare. El m-a pus șef de clasă, m-a dus cu el să joc tenis de câmp cu profesorii, mi-a arătat că pot mai mult decât cred eu, că sunt capabil și că am susținere din partea lui pe drumul dezvoltării și devenirii mele personale.
Imediat lângă el, a fost domnul profesor de sport Nagy Tiberiu, cel care m-a introdus încă de pe când eram în clasa a 6-a în echipa de handbal a școlii – care era dominată de cei de clasa a 8-a. După cum observ, sportul a avut în viața mea un efect benefic de răscumpărare a neîncrederii în mine însumi. Probabil și de aceasta nu mă pot desprinde de sport nici acum la … bătrânețe! 🙂
Mai târziu, sora Florița a fost cea care a adus în viața mea infuzii de spiritualitate și încurajare. Lângă ea, fratele Cotrău Ioan a fost cel care m-a considerat vrednic de încredere și mi-a propus să intru în grupul dânsului de studiu biblic – pentru cunoscători era un grup BEE. Era mare lucru să faci așa ceva înainte de 1989! Mulțumesc, frate Cotrău!
Separarea băiatului de părinți, mai ales de mama este un proces anevoios, dureros, dar necesar pentru formarea unui suflet masculin sănătos, luptător și încrezător.
Taților de băieți, cum a decurs la voi cu separarea? Când și cine a favorizat realizarea ei? De unde v-a venit ajutorul?
Mamelor de tot felul, vine o zi în care trebuie să dați drumul băiatului de care v-ați legat inima și speranțele. Fiți înțelepte și lăsați-l să se ducă pe drumul pe care pleacă toți bărbații adevărați!