De ce nu crește (p)omul la nesfârșit?

Industrializarea este procesul de trecere, transformare, al unei țări agrare într-o țară industrială, dezvoltată din punct de vedere economic prin crearea marii industrii mecanizate.  Această schimbare majoră este integrată într-un proces mai larg de modernizare în care dezvoltarea economică și schimbarea socială sunt strâns legate de inovația tehnologică. Rezultatul acestui proces este creșterea producției la scară mare și înlocuirea muncii omului cu cea a mașinilor. Obiectivul mobilizator al industrializării a fost ”mai mult, mai bine, mai mare, mai departe”.

Nici agricultura nu a rămas izolată de acest proces pentru că ”mai mult”-ul de la oraș a cerut ”mai mult” și de la sat. Ca să răspundă cerințelor crescânde ale orașului, încetul cu încetul, agricultura a fost silită să intre în procesul de mecanizare și implicit s-a aliniat la ”mai mult, mai bine, mai mare, mai departe”. Mașinile agricole au început să înlocuiască muncile omului, iar ierbicidele au făcut uitată binecunoscuta unealtă agricolă numită sapa. Îngrășămintele chimice au invadat piața și terenurile agricole, fiind administrate pe toate căile posibile și imposibile.

Globalizarea este procesul care permite schimbul, fluxul, accelerat de idei, servicii, bunuri și persoane dincolo de granițele statale, etnice sau culturale. Un rezultat evident al acestui proces este conectarea extrem de rapidă a resurselor locale cu cele internaționale, mondiale. Companiile multinaționale au un rol cheie în favorizarea schimbului de mărfuri și bunuri între diferitele regiuni, piețe regionale. Și aceasta nu atât de dragul oamenilor din acele regiuni, cum ar crede unii, ci de dragul … profitului.

Să luăm de exemplu merele. Cultivarea la scară industrială și tratarea lor adecvată împotriva bolilor și dăunătorilor ne permite să alegem mereu dintre merele mari și frumoase. Nu ne interesează cum au ajuns așa de mari și nici cum se păstrează atât de mult și de bine. Globalizarea ne vine în ajutor și mai mult. Nu numai că putem alege merele cele mai mari și frumoase, dar le putem cumpăra și la un preț bun, chiar mai bun decât cele produse la noi în țară. Și ceva mai mult decât atât: putem să le cumpărăm ori de câte ori avem poftă, pentru că indiferent de anotimpul de afară, în hipermarketuri, la raionul de legume și fructe este o vară și toamnă perpetuă – ca și în grădina Eden.

Dacă ai fost la un seminar, la sfârșit se face evaluarea. Dacă ai participat la curs, la final e musai să se facă evaluare. Dacă ai fost la biserică, atunci nu poți pleca fără să faci o evaluare. Ai ascultat o predică, ai citit o carte, ai fost la un film … cum a fost? Ce s-a schimbat în tine? Se fac evaluări de tot felul: longitudinale sau transversale, pe vii sau pe morți, pe loc sau în reluare, intermediare sau finale, pe hârtie sau pe net. Fără evaluare nu putem fi eficienți, eficace și productivi. Fără evaluare nu putem crea clase, categorii, ierarhii, recompense și sancțiuni. Fără evaluare leneșii nu pot fi evacuați, iar harnicii nu pot fi evidențiați. Fără evaluare nu putem demonstra cât suntem de ocupați și de importanți. Fără evaluare nu putem crea meritocrație!

S-ar putea să-ți treacă prin cap că am ceva cu evaluarea. Și da și nu. Da, am ceva cu evaluările de tip industrial în care persoanele și munca lor este evaluată în stil mecanicist și nu organic, în care omul este văzut ca o piesă într-un mecanism și nu un mădular într-un organism.

Oamenii sunt interesați de creștere și schimbare, mai mult decât niciodată. Unii vor să schimbe ceva la ei, apoi să vadă schimbări și la alții. Dacă ți se pune întrebarea ”ce s-a schimbat la tine în ultima lună?” ce ai putea răspunde? Cum evaluezi și ce criterii folosești pentru a măsura schimbarea sau creșterea? La unii este mai ușoară evaluarea creșterii deoarece au adăugat în înălțime, alții în grosime, iar alții în … adâncime, adică în numărul de cărți citite. Cum măsurăm creșterea în omul dinlăuntru, cum definim maturitatea? Cât de mult putem crește? Până la nesfârșit? Când devine creșterea îngrășare? Există vre-un model care să ne ajute să discernem aceste nuanțe și limite?

Omul este ca și pomul. S-ar putea ca această metaforă organică să ne aducă puțină lumină în ceea ce privește schimbarea și creșterea, atât la pom cât și la om. Dacă luăm, în primă instanță, mărul ca și pom fructifer, știm că acesta, într-un ciclu de viață, are mai multe perioade distincte de vârstă: perioada de creștere, perioada de creștere și rodire, perioada de rodire și creștere, perioada de rodire,  perioada de rodire și uscare, perioada de uscare, rodire și creștere, perioada de uscare, creștere și rodire, perioada de uscare și creștere. Uimitor a fost pentru mine să descopăr că în ultimele perioade de vârstă ale pomului rodirea, uscarea și creșterea își schimbă, în proces, locul între ele! Dacă lucrurile stau asemănător și în ciclul de viață al omului iar noi facem evaluarea după un model liniar și mecanicist și nu după un model ciclic și organic atunci …?

Dacă luăm, în a doua instanță, mărul ca și fruct, acesta își începe viața primăvara prin polenizarea florilor, urmată de fecundare. Fructul începe apoi să crească în mod continuu până când ajunge la mărimea caracteristică soiului, adică până la faza de maturare. Maturarea începe cu intrarea în pârgă și se încheie toamna, cu recoltarea. Termenul uzual folosit pentru a descrie acest proces este coacerea. Un aspect interesant al acestei faze a coacerii este acela că fructul se oprește din creștere și nevoia lui cea mai mare este … lumina soarelui. Dacă fructele ar crește la nesfârșit nu ar mai ajunge niciodată la maturare, la coacere! Dacă transferăm procesul acesta în viața omului, atunci nu ne mai mirăm că avem așa de puțini oameni maturi, copți la minte, prin familiile și bisericile noastre. Accentul obsesiv și nerealist pus pe creșterea la nesfârșit sabotează procesul de maturare, maturizare a sfinților!

În ciclul anual de creștere, mărul (ca și pom) trece prin două perioade distincte, bine conturate: perioada de vegetație (de la dezmugurire până la căderea frunzelor) și perioada repausului de iarnă ( de la căderea frunzelor până la pornirea vegetației). Transferând acest concept în viața omului aș putea afirma că omul nu este productiv și nu se poate comporta ca o mașină  tot timpul anului, ci are pe parcursul lui perioade de muncă și eficiență și perioade de repaus și refacere. Prin urmare o evaluare făcută în perioada de maximă productivitate nu trebuie comparată cu cea din faza de refacere. Din păcate, o evaluare liniară nu ține cont de ciclicitatea anului și va da verdicte nedrepte și soluții nepotrivite pentru remedierea unei situații care nu are de a face primar cu funcționalitatea, ci cu ciclicitatea.

Încă nu am găsit nicăieri și niciodată, în bisericile noastre, să pună cineva accentul sau să sublinieze importanța fazei de ”coacere” a sfinților, adică despre nevoia lor de ”a sta la soare, a sta în soare” – fără să facă nimic! În faza aceasta creșterea nu-și mai are sensul și rostul pentru că ar duce la ”îngrășare”. În faza aceasta, ”îmbăierea” fructului în soare și lumină este cel mai bun cadou pe care îl poate primi din partea cerului. În faza aceasta fructul capătă culoarea și aroma specifică și se pregătește pentru desprinderea de … creangă. Transferînd acest concept în viața omului am lăsat mintea să cerceteze grădinile cu sfinți și am găsit câțiva cărora li se potrivește această fază și descriere.

Unul dintre ei este Fane Szabo, un (p)om ”mare la stat și mare la sfat”, binecrescut în grădina Domnului și curățit prin iernile vieții. Perioada lui de acumulare și creștere este în urmă; dovadă sunt nenumărații ucenici reșițeni în care a investit și care sunt acum împrăștiați prin toată lumea. Roada felurită a Duhului a ajuns la maturitate în viața lui; dovadă este mireasma cunoașterii lui Cristos care se simte în prezența lui. Ca și în poezia lui Mihai Beniuc, Fane este un ”măr de lângă drum și fără gard”, adică un om accesibil, nefandosit, în prezența lui nu te simți mic și niciodată văzut sau tratat de sus. Iar lipsa gardului, a sistemului de pază și apărare, face din Fane un om vulnerabil. Această deschidere a inimii lui în a nu-i controla și limita pe drumeți este atât de rară în vremea noastră.

Ca și mărul din poezia lui Mihai Beniuc, Fane a trecut prin toamne (g)rele și ierni viforoase. L-am admirat că nu și-a abandonat misiunea nobilă, ci ”a strâns vârtos în rădăcini Cuvântul, să nu îl smulgă din temeiuri vântul”. Iar rezultatele sunt vizibile chiar și pentru orbi, pentru că ”an de an ți-i rodul bogat, an de an mai gata ești de dat”. Da, Fane, pot scrie din toată inima că ”la tine-n ramuri poame roșii ard” și bunicului din tine”că-ți sunt dragi copiii legănați în ramuri”. ”Preaiubitule, Fane, doresc ca toate lucrurile să-ți meargă bine și sănătatea ta să sporească tot așa cum sporește sufletul tău”! Amin.

Biserica nu este ca o livadă, în care toți pomii sunt aproximativ de aceeași vârstă și se află în aceeași etapă a ciclului vieții. Livada este inovația și răspunsul omului la nevoia obsesivă de  ”mai mult, mai bine, mai mare, mai departe”. Livada este răspunsul unei nevoi dusă la scară industrială prin metode mecanizate. Biserica se aseamănă mai degrabă cu o grădină, în care sunt tot felul de pomi, aflați în diferite cicluri ale vieții și anotimpuri ale anului. Comparația și evaluarea unei grădini după modelul unei livezi, fără respectarea ciclului vieții și înțelegerea caracterului sezonier al creșterii și rodirii, nu este numai nepotrivită, ci chiar răufăcătoare.

Drumețule, dacă în drumul tău ai dat sau dai peste un ”măr de lângă drum și fără gard” în a cărui ”ramuri poame roșii ard” , ia din ele fără sfială, însă nu uita să trimiți un mulțam către cerul binevoitor și pământul ospitalier.