Sâmbăta aceasta, împreună cu un grup de la biserica Harvest Metanoia Arad, am avut prilejul să vizităm Geoparcul dinozaurilor din Țara Hațegului. Mai precis, am vizitat expoziția ”Balauri, dragoni, dinozauri” de la muzeul din Hațeg. Acolo, sub îndrumarea unui ghid admirabil, domnul profesor Alexandru Andrășanu, am făcut o călătorie imaginară în care, printre altele, am făcut cunoștință cu balaurul feroce Bondoc și dinozaurul ierbivor Zamolxes. În ultimii ani, interesul față de aceste animale preistorice a fost în creștere, iar promovarea lor în țară și peste hotare este tot mai intensă.
Deși am participat în clasa a X-a la olimpiada județeană de Geologie, nu am fost atras de viața uriașelor animale dispărute, ci de fascinanta epopee a formării pământului. Deși am pus mâna pe balaurul și dinozaurul din expoziție, nu am fost impresionat de aliura și statura lor, nici de călătoria imaginară prin tunelul timpului, ci de istoria confecționării lor pornind de la câteva oase, fosile, care au fost descoperite în pământ.
Reconstituirea unui animal întreg, pornind de la câteva oase, implică participarea unor specialiști arheologi, paleontologi și paleoartiști, un astfel de demers fiind posibil de realizat doar prin combinația dintre știință și artă.
Tocmai acest proces creativ, prin care se realizeză un ”construct” întreg pornind doar de la o parte din el, mi se pare fascinant și intrigant.
Partea intrigantă, este pentru mine, acea siguranță și convingere cu care se vorbește despre produsul final (constructul întreg), la care s-a ajuns prin asocieri, corelări și cooperări cu diferiți specialiști, în care un cuvânt greu de spus (dacă nu chiar ultimul cuvânt) îl are arta, știința și imaginația paleoartistului.
Și acum să lăsăm dinozaurii să se odihnească în muzee și să facem puțină cercetare pe la ochii și creierul omului. Oftalmologii zic că noi nu vedem cu ochii, ci cu creierul. Cu ochii, care sunt ca niște lentile, nu putem vedea lumea decât în două dimensiuni (2D) și aceasta cu susul în jos (ha!). Prin urmare creierului îi revine sarcina de a ”întoarce” imaginea cu josul în sus și, în plus, să-i mai ”adauge” încă o dimensiune (pentru a fi în 3D). 
Și aceasta nu este totul: ceea ce poate vedea omul în spectrul luminii este doar o mică parte, restul rămânând în sfera invizibilă. Implicațiile celor trei observații despre ”vederea” noastră sunt colosale: mai mult de jumătate din realitatea invizibilă nouă este ”construită” și completată în creierul nostru! Noi nu putem înțelege lumea formată doar din părți limitate și părți lipsă – așa cum o vedem cu ochii. Pentru ca realitatea să aibe sens pentru noi, creierul are și rolul de a completa informațiile și a umple golurile existente. Procesul prin care noi ne creăm propria realitate întreagă pornind de la niște părți incomplete este izbitor de asemănător cu procesul prin care paleoartiștii crează un animal întreg plecând de la niște fosile (resturi de animale). Și acum fiți atenți: cel puțin jumătate din constructul final al minții noastre este imaginație, nu realitate! I-am putea spune, cel mult, o realitate falsă.
Deoarece doi ucenici sunt cât pe cale să ajungă în Emaus fără noi, ne grăbim să-i ajungem din urmă, printr-o teleportare imaginară. Am ajuns o secundă mai târziu, pentru că deja Cineva a intrat în discuție cu ei. Cei doi sunt întristați, dezamăgiți și confuji. Aflăm de la ei că realitatea construită cu grijă în mințile lor (în ultimii ani) despre Mesia (”noi trăgeam nădejde că El este Aceala care va izbăvi pe Israel …”) nu se potrivea aproape deloc cu realitatea dureroasă pe care o trăiau acum (”iată că astăzi este a treia zi de când …”).
În mintea lor au strâns versete și texte din VT, experiențe personale cu Isus și frânturi din mentalul colectiv israelian … bucăți, frânturi de ici și de colo care uneori se completau, alteori se contraziceau. După o perioadă de frământare mintea a completat informațiile lipsă, a eliminat pe cele care contraveneau liniei generale și a creat un construct – imagine favorabilă, un Isus eliberator, cu care ucenicul putea defila mai departe, cu entuziasm și determinare.
Observați cât de asemănători suntem și noi în modul în care ne formăm imaginea despre Dumnezeu, Isus, Pavel, popa, politicianul, jandarmul sau prietenul nostru. Avem câteva informații, câteva experiențe, câteva vorbe (fosile) despre cineva și avem puterea creatoare de a proiecta în mintea noastră o imagine hologramă cu acea persoană. Și avem tupeul și ignoranța de a vorbi despre ea ca și cum am ști acea persoană de ani de zile, și pe față și pe dos. Este uimitor ce poate face imaginația și puterea creatoare a minții noastre în a ”completa” lipsa informațiilor reale cu informații și creații imaginare! Artiștii paleontologi sunt mici copii, pe lângă uni dintre noi.
”O nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus proorocii!” Odată cristalizată paradigma în subconștientul nostru, aceasta va tria informațiile și le va accepta doar pe cele care sunt în armonie cu ea, celelalte vor fi ignorate sau respinse. În paradigma (constructul mental) ucenicilor cu privire la Cristos nu a fost loc pentru suferință, moarte și eșec. Chiar dacă textele profeților asociau suferința cu portretul incomplet al lui Mesia, ei au ignorat și exclus textul, iar când a venit suferința nu au știut unde s-o mai pună în imaginea/constructul lor, pentru că era completată deja cu elemente imaginare proiectate.
”Și a început de la Moise și de la prooroci și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” Ce a făcut oare Cristosul înviat cu ei? Le-a curățat constructul lor mental de multe elemente imaginare sau distorsionate. Tehnic vorbind, ucenicii au trecut printr-un proces de corectare a sistemului lor de valori. Practic vorbind, ucenicii au trecut printr-un proces de dezvățare. Ei L-au învățat într-un fel pe Cristos, iar acum au fost dezvățați de acest fel și învățați într-un fel nou. Cu toate că procesul de dezvățare este unul intruziv și dureros, dacă este făcut cu înțelepciune și compasiune este însoțit de bucurie și iluminare.
Cum ne scăpăm de defectul creșterii țânțarilor până devin cât armăsarii? Cum ne putem reduce umbrele și imaginile false din constructele minților noastre? Rămânând într-un proces continuu de învățare și dezvățare, recunoscând cu smerenie că mintea ne minte, că ochii nu văd bine și că inima este înșelătoare. Acceptând procesul de curățire și dezvățare prin terapia de șoc a Cuvântului. Primind mustrarea din partea prietenului care vede ceea ce noi nu vedem. Evitând a zice afirmații ultimative și a da verdicte definitive. Afirmând și recunoscând mereu că cunoaștem în parte, orișicât de multe am ști. Având curajul de a spune cu seninătate ”nu știu”. Având capacitatea de nu te lua prea în serios, adică de a râde uneori de tine însuți.
Numai atunci când ești dezvățabil rămâi învățabil.
Când nu mai ești dezvățabil, ai intrat în compania selectă a dinozaurilor!