File de rămas bun

La meteo au anunțat ploaie, cod galben.  Dimineața a început cu un potop, ca pe vremea lui Noe. Mașina rula cu prudență pe autostrada ce leagă Timișoara de Arad. Ștergătoarele erau date la viteza maximă, dar abia se putea vedea la 5-7  metri înainte. Mă grăbeam încetinit de ploaia torențială; era ultima zi din lună.  Era ultima zi ”oficială” în care mai puteam să-mi vad casa în care am copilărit.

După moartea fratelui meu, Nicu, lucrurile s-au derulat foarte rapid . Nici nu s-au veștejit bine coroanele pe mormântul lui că a apărut vestea că o familie, care are în amplasament patru copii, are nevoie disperată de o casă încăpătoare, pentru a mai putea păstra copiii. Familia s-a rugat intens ca Domnul să intervină, să le ofere o soluție. Casa copilăriei noastre întrunea condițiile pentru ca această familie să-și poată păstra copiii, era potrivită pentru situația lor. În acord comun, cu toții am considerat că este momentul potrivit ca să dăm casa acestei familii, chiar dacă era așa de repede după moartea fratelui meu.

Mergeam spre Tulca, în ceea ce era ultima zi în care mai puteam să văd casa copilăriei mele. Sentimentele erau amestecate. Nu știam ce va fi, cum voi reacționa. Am trecut pe la ferma din Arpășel și, împreună cu Nicoleta (nepoata mea), am plecat spre Tulca. A fost un drum  ireal. Amândoi știam că participam la ceva ireversibil, că este un fel de călătorie de rămas bun. Ceva semnificativ se întâmpla, dar nu puteam să-l definim sau să-l articulăm. Era ceva grav, dar aveam pace în inimă. Pierdeam ceva prețios pentru inima noastră, dar nu aveam impresia că acel gol este atât de traumatic.Deși exista senzația dureroasă a unei pierderi, aveam mai degrabă simțământul că dădeam mai departe ceva; semăna cu predarea unei ștafete. Și așa și era: nu pierdeam ceva, ci predam ceva prețios altcuiva, în care aveam încredere – fără să-i cunoaștem.

Știam că trebuie să dau o raită prin toată casa, dar nu știam ce vreau să păstrez, din ceea ce a mai rămas. În coptoriște (casa în care au locuit părinții mei) erau unele camere care au rămas aproape intacte de mulți ani, aproape de la moartea părinților mei. Acolo am găsit, printre altele, o lampă cu feștilă, care folosea drept combustibil petrolul (fotoghinul, pentru tulcani). De ea ne foloseam atunci când ni se ”lua” (întrerupea) intenționat curentul în sat, sub pretextul că făceam ”economie la curent”. Aceasta se întâmpla zilnic, câte două ore, în ”liniștita și trista vreme a lui Ceaușescu”.

Tot în coptoriște am găsit un ”jilău”, un dispozitiv din lemn cu două cuțite cu care se taie varza, în bucăți lungi și foarte subțiri. În Banat nu știu să existe așa ceva.Varza tăiată mărunt și pusă la murat este folosită apoi la tocana porcului sau la făcut plăcinta cu varză. Oricât am căutat în Banat și oricât se laudă unii că fac plăcinte cu varză ca în Ardeal – Bihor, nu am găsit în Timișoara (și nicăieri în altă parte) gustul verzei din Tulca sau Oradea!

Citesc o carte intitulată ”Slow church”. Ea este o replică la tendința de ”Mc Donaldizare ” a bisericilor, adică la a copia sau clona unele biserici (renumite din vest) în alte părți ale lumii. Oamenii își doresc să experimenteze la nesfârșit, oriunde în lume, aceleași fel de produse. Prin inițiativa lanțurilor de magazine fast-food gustul și experiența mâncatului sunt reproduse identic, oriunde te-ai afla în lume. Un hamburgher de la Mc Donald are același gust și la Timișoara ca și la Brighton, Madrid sau Munchen. La fel fac unii și cu bisericile și muzica din vest: o importă și o transplantează forțat în etosul românesc. Și, într-o oarecare măsură ”transplantul” reușește, dar până la o limită, apoi corpul indigen reacționează la ”implantul” străin. Cum zicea și fratele meu: ”Varza din Tulca n-o găsești în Timișoara, chiar dacă folosești răsad din aceiași cultură: solul și apa face diferența la gust!”

Am urcat în podul casei, locul unde timpul s-a oprit în loc. Unele lucruri de acolo erau nemișcate de aproape două decenii. Am văzut stativul de microfon confecționat de fratele meu dintr-o țeavă având drept bază un element de disc. Acesta a făcut parte din epoca de glorie a singurului grup pop vocal-instrumental care a existat cândva la Tulca, ”Lotus grup”. Nicu a fost compozitorul și solistul trupei muzicale. Aceasta se întâmpla pe vremea studenției lui. De la el mi s-a tras înclinația mea spre muzica ușoară și dans, de care cu mare greutate m-am despărțit pentru a-L alege pe Cristos!

În pod am dat peste antena cu care prindeam posturile de televiziune din Ungaria; o antenă improvizată din tub de cupru care ne făcea fericiți că reușeam să vedem și altceva, înafara veșnicului telejurnal și ale eternelor filme românești și rusești. Nelipsite din pod au fost cărțile, mijloacele noastre de evadare din realitatea întunecată și sursele de îmbogățire ale minții. Tatăl meu, îmi făcea cadou de ziua mea de naștere, întotdeauna, o carte! Acesta era modul lui de a-mi arăta că (ce) mă prețuiește. În familia noastră, toți bărbații au fost iubitori de carte! (și muzică)

La final am mers în grădină. Cel mai fascinant loc a fost cel din spate, livada. Pomii fructiferi au fost parte din visele copilăriei. Merii și perii erau încărcați de roade.  La fel și prunii. Am mâncat pere; ele niciodată nu ne erau îndeajuns în copilărie. Mereu le duceam dorul, de la un an la altul. Atunci nu erau hipermarcheturi, care să ne aducă pere, când vrem și când nu vrem.  Atunci ni se forma răbdarea așteptării și creșteam odată cu anotimpurile. Mi-am luat rămas bun de la pomii a căror crengi se îndoiau de atâtea poame. La întoarcere mă intersectez cu gazda fostei noastre case și-i zic cu tristețe: ”Să vă bucurați voi sănătoși de roadele lor”. La care el îmi răspunde cu bunătate și respect: ” Puteți veni oricând să mâncați din roadele lor!”.

Știam că este o ultimă vizită de rămas bun. Mă încerca un sentiment de pierdere majoră, dar eram împăcat în interiorul meu. Deși era prea repede că trebuia să dăm casa, era totuși cel mai bun moment. Deși îmi era ciudă că lucrurile au luat o întorsătură neașteptată , în duhul meu, eram convins că mi se întâmpla cel mai bun lucru din această lume. Acest amestec de sentimente mă bulversau, dar mă și țineau în echilibru. Erau ca un paradox: pierdeam ceva și câștigam altceva, dar ce?

Când să plecăm spre Arpășel a sosit și mama cu cei patru copii, viitorii locatari ai casei cu numărul 267. Noi plecam, ei soseau. Văzând cei patru copii, care cândva nu aveau nici părinți și nici casă, mi-am adus aminte că în Psalmi scrie că Dumnezeu vine în ajutorul orfanilor și-i sprijinește în nevoile lor (Psalmul 146:9). Înțelegerea purtării de grijă suverane a lui Dumnezeu față de acești copii nevinovați mi-a descătușat atașamentele inimii față de casa părintească. Casa copilăriei noastre devenea astfel și casa copilăriei altora. Bunurile noastre au devenit bunurile altora. Nu le-am pierdut,  le-am dat mai departe: cu inimă bună, la oameni buni. Ne-am rugat și ne-am luat rămas bun de la casă și de la tot ceea ce a reprezentat ea pentru noi.

Un sentiment de împăcare mi-a cuprins inima.
S-a încheiat un capitol frumos din cartea vieții noastre și fila nouă stă  nerăbdătoare să fie scrisă. Suntem străini și călători, dar inima se atașează de lucruri, oameni și locuri. Din când în când, Dumnezeu ne dă semnale de plecare, de mutare, de desprindere. De multe ori ne facem că nu băgăm de seamă aceste semnale. Până la urmă cu durere și lacrimi, credință și speranță ne mutăm în altă parte, mergând cu fața înainte și nu cu fața … înapoi! Așa este rămasul bun: cu fața spre înainte, spre viitor, spre cer!