Întâlnim pe durata vieții, mai mare sau mai mică, sute, mii sau zeci de mii de persoane. De cele mai multe dintre ele nu ne mai aducem aminte deloc: nici numele, nici fața. Sunt însă unele persoane, a căror față ne-a rămas adânc înfiptă în memorie datorită unumitor distinctivități fizionomice, cum ar fi: culoarea ochilor, curbura nasului sau a buzelor, arcuirea sprâncenelor, forma capului, culoarea părului, cicatrici, semne, etc. Din păcate, pentru unii acele distinctivități au devenit și etichetele care s-au atașat identității lor. Dar, mai există și un alt fel de distinctivitate. Și nu una de ordin exterior, ci una care vine din interior.
Pe preotul reformat Bódis Miklós l-am întâlnit la Hațeg. Fratele Miklós spune că în limba maghiară ”Hațeg” înseamnă ”o părticică din spatele lui Dumnezeu”. El nu a venit de bună voie la Hațeg, ci mutat disciplinar; un fel de exil impus de către autoritățile superioare ale bisericii reformate. De la cea mai mare biserică reformată din țară, la care participau câte 450 de enoriași la slujbă, a fost trimis să slujească la cele mai mici biserici reformate din Țara Hațegului. După absolvirea institutului teologic reformat din Cluj a slujit 6 ani cu biserica plină de enoriași, dar spune el, fără de Cristos. Apoi s-a pocăit. De 15 ani slujește la biserici aproape goale, câte 2-3 credincioși, dar împreună cu Cristos.
Nu mă impresionează faptul că fratele Miklós a avut performanțe academice, că a ajuns de tânăr foarte sus în ierarhia bisericească. Nici că știe să vorbească 5 limbi străine sau faptul că știe pe de rost biblia în limba greacă. Nu mă uimește faptul că a fost persecutat pentru pocăință și apoi exilat într-un loc uitat de lumea reformată. Nu mă surprinde faptul că a avut și are trăire atât de pasionată cu Dumnezeu încât a fost și este invitat să vorbească și în adunările pocăiților.
Nu este o întâmplare că a fost exilat în Țara Hațegului, acolo unde există cea mai veche biserică reformată din România – 850 de ani! Fratele Miklós nu a fost pe la ambasadele străine din București, dar au venit în vizită la biserica reformată din Sântămărie Orlea ambasadorii SUA, Cehiei și Slovaciei; iar el nu le-a elogiat doar clădirea istorică, ci le-a vorbit despre credința în Domnul Isus!
Nu mă impresionează că, deși exilat de 15 ani departe de marile orașe, într-o parohie neimportantă, a înțeles că parohia lui din Țara Hațegului se va întinde anul acesta 2014 până în țările vecine, că Dumnezeu îl cheamă la misiune prin Ungaria și Ucraina!
Sunt multe lucruri care m-ar putea impresiona la el, dar cel mai mult mă impresionează … fața aceea care radiază bucurie. Dinlăuntrul ființei lui permează o bucurie ce transpare prin ochii scânteietori, sprâncenele zglobii, obrajii veseli, mustața și fața zâmbitoare. Satisfacția sufletească transpare prin chipul luminos și cuvintele lui înflăcărate. Nu se poate să-l întâlnești și să nu observi imediat că bucuria lui Cristos strălucește pe fața lui și că ea are rădăcini adânci în ființa lui.
Adulții s-au deprins să-și ascundă sentimentele, trăirile interioare, ba chiar și gândurile. La unii nu reușești să-ți dai seama dacă te ascultă atunci când vorbești cu ei sau se gândesc la ziua de ieri sau de mâine. Am ajuns să mimăm foarte bine prezența absentă, iar tehnica ultramodernă ne ajută să ne-o perfecționăm până la absența totală din ”aici și acum”. Cu copiii nu este așa. Cel puțin unii, reușesc să comunice într-un mod unic și expresiv starea lor interioară de a fi implicat în prezent.
Denis a fost o vreme băiatul uitat și abandonat.
Apoi a fost văzut, acceptat, îngrijit și iubit.
Iubirea lui Marius și Ema Badescu i-a schimbat lui Denis radical viața.
Iubirea lui Denis le-a schimbat lor radical viața.
Fetelor parcă le este mai ușor să devină mămici, dar băieților le este mai greu să devină tătici.
La Marius nu a fost valabilă regula.
După o săptămână de stat cu Denis, Marius se comporta ca un tătic de când lumea; transformarea lui a fost uluitoare pentru mine.
Lucrul acesta a fost evident și pe facebook unde nu mai era loc de pozele cu Denis! 🙂
Numitorul comun al multelor poze cu Denis este capacitatea lui de a fi prezent, de a simți și trăi viața cu toți porii. Toată ființa este concentrată spre un anumit lucru și aceasta conduce spre o plenitudine a trăirii.
Expresivitatea feței, tonul vocii și deschiderea ochilor comunică în mod convergent bucuria trăirii în prezent. Este adevărat că această capacitate de a te bucura de clipă are valențe copilărești (adulții își doresc să mai poată trăi așa, dar le scapă clipa printre degete), însă la Denis ea are un preaplin debordant. Viața curge din el prin toți porii și își găsește creativ exprimarea prin toate elementele corpului.
Când se bucură, atunci se bucură; când plânge, atunci plânge; când mănâncă, atunci mănâncă, iar când doarme, atunci doarme! Când Denis este treaz, are prezență și expresivitate 100%.
Nu tot așa este cu Dragoș.
El este al 4-lea dintr-un șir lung de ”D”-uri.
Deși nu este întâiul născut sau venit la părinți, el este întâiul băiat de după bărbatul de tatăl său.
El este mic, cuminte și calm … și mai are timp să-și găsească mijloacele de exprimare ale trăirilor.
L-am ținut de câteva ori în brațe.
L-am văzut de aproape.
Are o liniște interioară și radiază o detașare celestă.
Poate părea supărat, dar nu are pe cine. Cu toată zumzăiala din jurul lui, Dragoș își permite distanțarea interioară arătând o figură sobră și atemporală. La el lucrurile care merită toată atenția se întâmplă înlăuntrul lui și nu înafară. Viața se întâmplă acolo în tainica lume a sufletului. Probabil o să devină un introvertit. Așa cum Denis s-ar putea să devină un extrovertit.
Ce are de face exteriorizarea și implicarea totală a lui Denis cu detașarea și calmul lui Dragoș? Sunt două moduri diferite de abordare a trăirii în prezent, cea de aici și de acum. Unii ne identificăm mai mult cu Denis iar alții cu Dragoș, pentru că atunci când eram ca și ei ni s-a părut ”logic, normal și natural” să reacționăm așa.
Când eram copii, gândeam ca și copiii și simțeam ca ei. Dar, ne-am făcut mari și … am rămas tot așa! 🙁 Ne maturizăm însă atunci când reușim să exersăm atât imersarea și implicarea totală în viața prezentă cât și detașarea și calmul în mijlocul furtunii și gălăgiei acestei lumi. Ne maturizăm atunci când bucuria nu mai poate sta ascunsă în cotlonul întunecat al inimii, ci radiază în exterior prin toți porii feței. Ne maturizăm atunci când, deși adulți, redescoperim trăirea vieții și a bucuriei cu încrederea și inocența copilăriei. Și ca să nu o mai lungesc, o s-o scurtez cât pot de mult: ne maturizăm atunci când redevenim copii! Ce paradox!
8 răspunsuri la “Fratele Miklós, Denis și Dragoș”
Ce paradox frumos! 🙂
Nu mi-a placut ce ai scris!
Pentru ca eram in Budapesta cu Ema cand am citit pe blog, intr-un mall, la masa, si o trebuit sa imi sugrum/reprim/sufoc lacrimile, pentru ca da, si barbatii plang cateodata, dar in nici un caz NU la mall.
Asa ca……o sa evit sa te mai citesc in locuri aglomerate.
Multumesc!
🙂
Și așa scriu din ce în ce mai rar; dacă nici tu nu o să mai citești, atunci o să intru într-o pauză mare. 🙂
NU te mai citesc in locuri aglomerate, e prea periculos.:)
Dar, când mai ajungi să fii tu singur?
OAMENII DIN UMBRĂ
După cum spune un cântec, ei sunt „vântul de sub aripile noastre”,cei care dreg lucrurile,sunt cei care muncesc în culise, eroii cei ne-preamăriţi ai luptei, cei care au grijă ca toate aspectele unui proiect să meargă bine. Cu toate că sunt necunoscuţi, ei nu sunt neînsemnaţi. Chiar dacă trec neobservaţi, în taină, ei îndeplinesc roluri care sunt inestimabile.
Dumnezeu se uită la valorile ascunse, la inimă. Probabil vă amintiţi de David, un tinerel simplu şi neînsemnat. El nu atrăgea privirile aşa de tare precum reuşeau să o facă fraţii lui. Şi totuşi, Domnul pe el l-a ales să fie izbăvitorul lui Israel. E simplu: „Şi Domnul a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat (se referea la fratele lui David). Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” Doar aşa pot fi găsite valorile ascunse.
Cu toate că au fost literalmente chemaţi de Domnul să facă o muncă însemnată,Beţaleel şi Oholiah, sunt nişte anonimi în mintea celor mai mulţi oameni. Cine au fost ei? Ei au fost meşteri de frunte, chemaţi de Dumnezeu să construiască primul Cort al Întâlnirii
2. „Sa stii ca am ales pe Betaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din semintia lui Iuda.
3. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de intelepciune, pricepere si stiinta pentru tot felul de lucrari,
4. i-am dat putere sa nascoceasca tot felul de lucrari mestesugite, sa lucreze in aur, in argint si in arama,
5. sa sape in pietre si sa le lege, sa lucreze in lemn si sa faca tot felul de lucrari.
6. Si iata ca i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din semintia lui Dan. Am dat pricepere in mintea tuturor celor ce sunt iscusiti, ca sa faca tot ce ti-am poruncit (Exod 31:2-6)
Cu greu îşi mai aminteşte cineva de moaşele evreilor, numite Şifra şi Pua. Ele “
s-au temut de Dumnezeu si n-au facut ce le poruncise imparatul Egiptului: ci au lasat pe copiii de parte barbateasca sa traiasca.
18. Imparatul Egiptului a chemat pe moase si le-a zis: „Pentru ce ati facut lucrul acesta si ati lasat pe copiii de parte barbateasca sa traiasca?”
19. Moasele au raspuns lui faraon: „Pentru ca femeile evreilor nu sunt ca egiptencele; ele sunt vanjoase si nasc inainte de venirea moasei.”
20. Dumnezeu a facut bine moaselor; si poporul s-a inmultit si a ajuns foarte mare la numar.”(Exod 1:17-18)
Şi numărul unor astfel de oameni este mare în Biblie.
Apoi, să nu uităm să privim un pic mai profund în jurul nostru. S-ar putea să fie oameni simpli, care tac, nebăgaţi în seama. Sunt mulţi a căror loialitate şi dedicare faţă de Domnul Isus sunt de-a dreptul remarcabile. Nu cred că au neovie de lumea virtuală pentru a-şi deschide inima şi a-şi arăta valoarea lor. Putem şi noi să fim un pic mai atenţi, să privim ceva mai profund. Cu alte cuvinte, să reuşim şi noi, precum Domnul nostru, să nu ne mai lăsăm furaţi de ce izbeşte ochiul: renume, faimă, bani, diplome etc. Copiii lui Dumnezeu, aşa cum face Tatăl lor, sunt chemaţi să înveţe să aprecieze mai mult decât orice caracterul. Dacă nu învăţăm să apreciem şi să promovăm caracterul, adevăratele valori, s-ar putea să lăsăm generaţiei următoare o moştenire apocaliptică, de oameni mânaţi de interes şi conduite animalice. Ca să nu fie aşa, să privim un pic mai bine la valorile ascunse, răsfirate adesea pe ultimele rânduri…
Așa cum scrii Cornel, Dumnezeu se uită întâi la inimă – poate vedea ascunsul din noi. Nouă ne este mai greu să vedem ceea ce este ascuns înlăuntrul celorlalți, cere timp și vulnerabilitate și curaj. Dar, învățăm să ne bucurăm, ori de câte ori reușim să le vedem frumusețea interioară.
Minunat dar vreau adresa lui Bodis Miclos.