De îndată ce ajungem să înțelegem că lumea este un loc imprevizibil, în care ni se poate întâmpla ceva rău și dureros, dorim să aflăm instinctual care sunt oamenii buni, pe care ne putem baza, și care sunt oamenii răi, cei de care să ne ferim sau să-i ținem la distanță. Crearea și însușirea unei ierarhii valorice la copii este unul dintre obiectivele strategice ale părinților și educatorilor. În urma reacțiilor pozitive care susțin valorile dobândite, în mintea copiilor, unii oameni primesc eticheta de ”buni”, iar alții, care se împotrivesc și sfidează valorile lor adoptate, se blagoslovesc cu eticheta de ”răi”. Copiii cresc și devin adulți, iar etichetele (cele mai multe) rămân acolo, oamenii fiind împărțiți în două categorii distincte: ai mei – cei buni și ai lor – cei răi.
Instinctul de conservare și dorința de separare ne marchează viața de la începuturile ei și până spre sfârșit. Între cei buni și cei răi am trasat și menținem o graniță, o limită de separare clară. Iar separarea aduce simultan o includere, eu și toți ai mei – adică cei buni, și o excludere, ei și toți ai lor – adică cei răi. Separarea, includerea și excluderea dau naștere unor tensiuni și conflicte. Cum apar mereu persoane noi în viața noastră, iar altele ne dezamăgesc, linia de separare nu este una statică, ci flexibilă, ceea ce face ca ființa umană să fie într-un conflict inevitabil și continuu.
Se pare că ne-am căutat cu lumânarea această dorință de separare. În grădina lui Dumnezeu erau ”tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului” (Gen 2:9). Pentru protopărinții noștri, Adam și Eva, oameni în toată firea (singurele ființe umane fără copilărie și educație despre bine și rău), cea mai mare atracție nu a fost arborele de cacao sau cafea, nici bananierul sau ananasul, ci acela care dădea cunoștința despre (ai ghicit) bine și … rău. Ei nu au știut sloganul de azi, ”ești ceea ce mănânci” și s-au aventurat în mâncarea, cunoașterea și trăirea binelui și răului. Întrebarea care o pun este aceasta: unde au cunoscut primar ”binele și răul”: înlăuntrul sau înafara lor? Nu trece mai departe cu cititul. Încearcă să dai răspuns la această întrebare și gândește-te la argumentația și implicațiile răspunsului dat de tine.
Folosind telecomanda timpului, haideți să ne teleportăm într-o altă ”grădină” a lui Dumnezeu, aceea amplasată în localitatea Corint, în Grecia. Metaforic vorbind, meșter grădinar acolo a fost apostolul Pavel, fiind asistat și de alți grădinari, precum Apolo și Petru. Grădina, biserica lui Dumnezeu din Corint, era în creștere, una imatură și divizată, împărțită în diferite parcele (tabere). Principalul criteriu de separare între sfinții din Corint nu erau darurile spirituale pe care unii le aveau sau nu (penticostalii clasici excludeau de la mântuire pe cei care nu aveu darul vorbirii în limbi), ci după preferințele și atașamantul lor față de un lider sau altul.
În mintea creștinilor imaturi viața și lucrurile se separă și ierarhizează. În viața sfinților imaturi din Corint, meșterii grădinari nu aveau aceeași valoare, ei trebuiau evaluați și ierarhizați. Iar dacă preferatul unora avea rating mare însemna, automat că și ei sunt mai presus de ceilalți. Separarea și ierarhizarea a generat conflicte, diviziuni, certuri și excluderi. Atât de mult s-a amplificat conflictul încât nu a mai rămas nici-un sfânt ”neutru”. Chiar și cei care nu se identificau major cu niciunul dintre liderii bisericii (Pavel, Apolo, Petru) au fost nevoiți să-și formeze partida lor separată, adică a celor care sunt ”cu Cristos”.
Fiecare tabără avea de luptat cu alte trei tabere. Război în toată regula. Fiecare grupare credea că este cea mai bună și mai spirituală, că este independentă și nu are nevoie de celelalte. Ochiul zicea mâini:”N-am trebuință de tine”, iar capul zicea picioarelor: ”N-am trebuință de voi””. (1 Cor 12:21). Ce nu știau sfânții imaturi din Corint era că biserica lui Cristos, trupul lui Cristos, are în primul rând o natură organică și nu funcțională. Un mădular separat și independent de trup este un mădular amputat. Nu există o autonomie a unor mădulare față de restul mădularelor, pentru că autonomie înseamnă separare, care duce imediat la moarte. O mână independentă, autonomă, este o mână amputată, adică moartă!
”Nimeni să nu se mândrească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Petru, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre și voi sunteți ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” (1 Cor 3:21-23). Răspunsul lui Pavel la separarea și ierarhizarea specifică imaturității lor a fost integrarea și unificarea, incluziunea multiplă!
Cei care aparțineau cnezatului lui Apolo ziceau că ei sunt cei mai buni și-i priveau de sus pe cei care se aparțineau voievodatului lui Petru sau cnezatului lui Pavel. Tot așa și astăzi, cei conservatori se uită cu dispreț la cei inovatori și avangardiști, care sacrifică evanghelia de dragul relevanței. Iar cei din urmă se uită de sus la cei care preferă să țină evanghelia în forme și modele învechite deși trăiesc într-o societate mereu înnoită. Fiecare grupare se vede superioară celeilalte, trasând linia de demarcare și de separare. Odată separarea ”noi – ei” realizată, excluderea este de la sine înțeleasă, implicită, chiar dacă nu și explicită.
Pavel consideră că nimeni nu poate amputa sau exclude pe nimeni din trupul lui Cristos pe motive de preferințe.
Gruparea lui Pavel trebuie să accepte și să includă, să integreze, și gruparea lui Apolo și a lui Petru. Simpatizanții lui Pavel trebuie să accepte că fie Pavel, fie Apolo, fie Petru, fie viața, fie moartea … toate sunt ale voastre”. Soluția maturizării este acceptarea diferențelor, includerea și integrarea lor în perspectiva largă a dumnezeirii.
Atenție: preferința unilaterală și atașamentul copilăresc față de un lider carismatic te menține în zona periculoasă a separării și în stadiul indefinit al imaturității. Dacă grupul de sfinți de care aparții în prezent se crede mai bun decât ceilalți și dacă ai doar un lider carismatic de referință, atunci ai toate șansele să plutești pe norușorul cel mai aproape de cer al naivității infantile.
Pavel nu se considera mai bun sau mai presus de Apolo. Pavel nu este Apolo, dar nu se separă de el și nu-l exclude. Și unul și altul sunt ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu. Dacă în inima lui Dumnezeu intră și Pavel și Apolo, atunci și în inima lui Pavel este loc pentru Apolo. Pavel și Apolo sunt mădulare ale lui Cristos, sunt amândoi incluși în inima iubitoare a lui Dumnezeu. Cine sunt eu, simpatizantul lui Apolo, să-i exclud pe Pavel și pe simpatizanții lui sau pe Apolo și simpatizanții lui?
Preferințele, prejudecățile, ierarhiile și certurile au produs separare, cuvinte nechibzuite și răni. Rămânerea la nesfârșit după granițe și simpatii, prelungește starea de diviziune și imaturitate. Demonstrarea neprihănirii personale în detrimentul celorlalți și menținerea perspectivei înguste și unilaterale a ceea ce avem în Cristos nu face decât să prelungească separarea și excluderea celor diferiți de noi.
Fiul cel mai mic a plecat de acasă, a vrut să trăiască separat de ai lui. A vrut să aibă viața lui, independent de tata și de fratele mai mare. A crezut că nu mai are nimic de împărțit cu ei și și-a cerut moștenirea lui, înainte de vreme. S-a separat și a plecat departe, cât mai departe de ei, ca să-i uite de tot. Și i-a și uitat. El era fiul cel rău. A fost atât de separat și respins de toți încât nu i-a mai rămas nici-o variantă de acceptare și incluziune. Nici chiar porcii nu l-au acceptat. 🙁
Și-a venit în fire atunci când și-a adus aminte de tata. Era singura persoană la care mai putea găsi acceptare și includere. A avut dreptate în așteptări, numai că tata i le-a depășit, dincolo de imaginație: a dat o petrecere extravagantă în cinstea revenirii lui. Nu tot așa a fost cu fratele lui mai mare, fiul cel bun și cuminte. Acesta l-a respins, judecat și ținut la distanță. El nu-l putea ierta și include, pe fratele rău și risipitor. Tatăl insistă ca fiul cel bun să intre în casă, dar se lovește de refuzul încăpățânat al respingerii. Paralelismul între argumentul lui Pavel din 1 Cor 3:23 și argumentul tatălui din Luca 15:31b mi se pare izbitor și uluitor:”tot ce am eu este al tău” – inclusiv fratele tău (adăugarea mea)!
Inima supărată a fratelui mai mare nu poate integra risipirea fratelui mai mic și bunătatea (includerea) extravagantă a tatălui și preferă să se excludă singură de la comuniunea de familie. Inima împărțită a fratelui mai mare păstrează cu ranchiună și invidie despărțirea produsă cu mult în urmă de fratele mai mic (în exterior). Îndemnul inimi iubitoare și integratoare a tatălui de a trece peste granița separării este ceva imposibil de acceptat și reconciliat. Rămânerea afară, separarea de restul casei, imaturitatea, a fost o opțiune mai bună pentru el decât lărgirea inimii după modelul tatălui.
Ce răspuns ai dat la întrebarea de la începutul postării: unde au cunoscut Adam și Eva primar ”binele și răul”, înlăuntrul sau înafara lor? Dacă crezi că l-au cunoscut înafara lor aș zice să te mai gândești. Dacă realitatea a fost că înlăuntrul lor, atunci lucrurile se schimbă foarte mult în ceea ce privește strategia care trebuie aplicată în transformarea și maturizarea noastră. Dar, despre acest subiect, voi scrie mai încolo. Dacă va fi cu voia Lui.
Semnalmentele imaturității sunt destul de clare: preferințe, prejudecăți, etichetare, separare, distanțare, atașare, ierarhizare, superioritate, unilateralitate. Maturitatea nu înseamnă perfecțiune, ci capacitatea de a include și integra diferențe, dezacorduri și contraste, înseamnă dorința de a iubi cu inima ceea ce nu poți înțelege cu mintea. Maturitate înseamnă să nu stai blocat multă vreme la granițele separării, ci să ai curajul de a le transcende spre unitatea plăsmuită după modelul dumnezeirii. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt depun eforturi concertate și susținute pentru extindere și incluziune. Eforturile tale în ce direcție merg? Pentru separare, superioritate și excluziune sau acceptare, smerenie și incluziune?