„Din clipa în care un anumit număr de ființe vii s-au adunat laolaltă, indiferent dacă este vorba de o turmă de animale sau de o mulțime de oameni, ele se supun din instinct autorității unui șef, adică a unui conducător… Mulțimea este o turmă care nu poate nicidecum să se lipsească de un stăpân”.
Gustav le Bon a fost un scriitor, sociolog și psiholog francez care a studiat mulțimile și conducătorii lor și a scris o carte cunoscută și la noi, și anume „Psihologia mulțimilor”.
Isus Cristos a fost un conducător, lider și a avut de a face cu mulțimile, a știut mentalitățile și aspirațiile mulțimilor, a știut resorturile interioare care fac să nască speranțe și dedicare pentru fapte mărețe, glorioase sau cumplite, grave.
Isus era un orator excelent, putea să stârnească imaginația și tânjirile mulțimilor de evrei sătui de stăpânirea romană, avea putere de vindecare și autoritate în vorbire, putea oferi mese pe gratis, la mii de oameni – fără să aibă firmă de catering și fără să dea faliment.
Isus cunoștea mulțimile și puterea lor, constructivă sau distructivă, dar nu s-a folosit de ea. Isus nu a manipulat masele de oameni în interesul Lui sau al Împărăției!
„Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paștelor, mulți au crezut în numele Lui;
căci vedeau semnele pe care le făcea.
Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți.” (Ioan 2:23-24)
Capacitatea de a opera cu supranaturalul este ceva care atrage instinctiv masele.
Oamenii tânjesc după vindecare, dreptate, libertate, egalitate. Orice conducător care stârnește și oferă căi de schimbare și împlirire a acestor năzuințe devine ca un magnet pentru ceilalți.
Folosirea înțeleaptă, nefolosirea puterii sau chiar renunțarea la ea sunt testele supreme în viața liderilor, aflați în poziții instituționalizate.
Puterea atrage, motivează, mobilizează, revoluționează, restaurează, înnobilează...
dar, există și cealaltă parte a monezii …
puterea atrage, corupe, izolează, murdărește, ucide, degradează, înșeală.
Semnele și minunile sunt dovezi evidente ale puterii.
Semnele și minunile sunt dovezi evidente ale credinței.
Dar și dracii cred … și ei operează în supranatural.
Semnele și minunile sunt dovezi evidente ale puterii, dar nu și indicatori clari ai sursei din spatele lor.
Sursele pot fi manipulatoare, înșelătoare, mincinoase, dându-se cineva care nu sunt.
Satana este numit și înșelătorul. El se deghizează în înger de lumină.
El știe că puterea și manifestarea ei prin semne și minuni atrage mulțimea, căreia îi place să se supună unor ființe presupus superioare, care are nevoie de o ideologie exclusivistă și care dobândește o intoleranță sălbatică față de diversitate.
Orbirea este starea în care nu mai ești capabil să vezi contradicțiile celor care folosesc puterea și în care ți se atrofiază spiritul critic.
„… se vor scula Cristoși și profeți mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși.” Matei 24:24
O asociere constantă pe care o vedem în învățătura Domnului Isus cu privire la înșelare este aceea între semne și minuni (supranatural) și minciună, fărădelege. (vezi Matei 7:22)
Supranaturalul nu este apanajul exclusiv al celor evlavioși (curați)!
Vindecările, minunile și exorcizările nu sunt apanajul exclusiv al titanilor credinței, ci și al impostorilor credinței. Ultimii sunt lupi în haine de oi: înafară par una, înlăuntru sunt altceva. Înafară par să promoveze lumina, dar înlăuntrul lor este plin de întuneric!
Șocantă această discrepanță, dar greu de sesizat. Și este greu de sesizat datorită orbirii, pierderii spiritului critic care reușește să reconcilieze lucruri absolut incompatibile.
Pentru cei mulți aceste incompatibilități par mici și reconciliabile, ca urmare vor fi ignorate în numele binelui făcut de miracolele făcătorilor de minuni.
Pentru cei puțini – aleși, aceste incompatibilități, discrepanțe între trăire și vorbire, între roadele sălbatice și roada Duhului Sfânt, trebuie să fie suficiente pentru a nu-și pune nădejdea în persoana și lucrările lor.
Cel ales trebuie să învețe să discearnă vocea Păstorului cel bun, de cea a profetului mincinos.
Cel ales trebuie să învețe că turma, majoritatea poate fi dusă în eroare, și că a fi în minoritate este soluția salvatoare.
Cel ales trebuie să învețe să stea singur cu Păstorul cel bun, chiar dacă altul îi arată ape de odihnă și pășuni mai verzi decât cele pe care le primește.
Cel ales nu merge pe calea celor mulți, chiar dacă ar fi mai convenabilă.
Cel ales nu merge pe calea celor puțini, numai ca să fie mai altfel sau mai ocoș.
Cel ales preferă să rămână în confuzie și în nesiguranță, decât să se grăbească în a găsi soluții rapide și direcții comode.
Cel ales nu se va lăsa înșelat de aparențe mincinoase ca și cei mulți!