Acan a trăit timpuri memorabile, făcând parte din generația de aur, generația care a prins evenimente naționale remarcabile, unul după altul. În copilărie a trăit să vadă cum în fiecare dimineață toată națiunea avea micul dejun venit de sus. Deși umblau zilnic prin locuri nisipoase și pietroase picioarele oamenilor nu se umflau și încălțămintea lor nu se tocea sau rupea. Deși soarele era de multe ori dogorâtor hainele lor nu se învecheau – nu aveau nevoie să și le schimbe la câțiva ani!
Apoi, toată națiunea a trecut râul Iordan fără bărci, șalupe sau bacuri. Apele s-au desfăcut înaintea lor și au trecut ca și pe uscat.
Când au dat ochii de Ierihon, cetatea cea mare și fortificată, nu-și puteau închipui cum vor reuși s-o cucerească.
Și totuși, zidurile ei au căzut precum castelul de nisip lovit de valurile mării. Li se ordonase ca nimeni să nu ia nimic drept pradă de război. Totul trebuia omorât sau distrus. Se păstrau doar metalele prețioase, care erau colectate pentru tezaurul Domnului.
În timpul asediului Acan a văzut
o manta chic, foarte scumpă și la modă dar, nu s-a atins de ea. Mai târziu revine în zona aceea și mantaua era tot acolo, ba mai era și ceva aur și argint pe acolo. Era un semn pentru el că poate să le ia și să le ascundă. Nimeni nu va băga de seamă, nimeni nu va ști, nimeni nu va avea de suferit. Și ce bine va sta mantaua pe el, când va ieși la întâlnirea cu băieții!
Cu aurul și argintul luat își va lua o fermă, poate și o casă de vacanță, va călători în țări exotice, își va trimite copiii la studii.
Mintea lui Acan căuta soluții rapide pentru a duce lucrurile furate din cetatea care „se făcea praf” spre cortul lui. A trebuit să facă naveta și la unii le-a dat ceva de bănuit. Mai greu a fost cu cei de acasă, din cort, să-i convingă să tacă și să coopereze pentru a ascunde bogățiile acolo, în pământ. Nu trebuiau să fie găsite chiar dacă ar fi urmat percheziții în corturile oamenilor.
Au trecut câteva zile. Bogățiile erau în cort. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos: nu a trăznit mânia lui Dumnezeu, nu s-a cutremurat locul datorită păcatului său. Nu se grăbea să-și etaleze statutul nou de bogătan. Acan avea răbdare. Dumnezeu însă, nu mai avea răbdare.
Următoarea bătălie, asediul cetății Ai a fost un fiasco. Mare pierdere pentru armată, mare jale și mare tulburare în popor.
Apoi un zvon circulă cu repeziciune prin tabără: „avem un hoț, un trădător, un lacom ascuns printre noi. Din cauza lui am suferit această înfrângere. Cine este? Nu are curajul să spună?”
Acan și ai lui nu au curajul să mărturisească, se comportă ca și cum totul este normal. Poate scapă fără a fi prinși.
Începe tragerea la sorți pentru aflarea vinovatului. Unii răsuflă ușurați că au ieșit din cercul suspecților, alții se tensionează pentru că rămân în partea suspecților. Tensiunea atinge cote maxime. Făptașul nu are curajul să mărturisească.
Și sorțul a căzut pe Acan, care-și recunoaște vina.
Acesta, împreună cu toată familia și averile lui, au fost duși în Valea Acor (Tulburare).
Acolo au fost uciși cu pietre și averile lor arse.
Apoi au fost toți îngropați și acoperiți cu un morman de pietre.
Lăcomia lui Acan l-a costat scump: pe el, pe ai lui și pe alte familii din popor care au pierdut pe cei dragi în prima bătălie de la Ai, bătălie pierdută!
Acan a trăit timpuri memorabile, a făcut parte din generația de aur, a văzut multe minuni cu ochii lui.
Dar, inima lui Acan s-a lipit de îmbrăcăminte și bogății.
A păstrat pentru el ceea ce trebuia nimicit sau predat Domnului.
A riscat pentru ele sperând că Domnul va trece cu vederea, crezând că o să câștige mult, dar a pierdut totul!
Pentru nevasta lui Lot și pentru Acan, atracțiile acestei lumi lipite de inima lor, le-a adus un deznodământ dramatic.
Și-au legat inima de ele și au pierit împreună cu ele.
Pentru ei, lăcomia și viața nu au stat pentru multă vreme împreună!
La noi, ele trăiesc mult și bine. Nu știu dacă aceasta este spre binele nostru.