Pe ulița copilăriei mele, la 35-40 de metri de casa noastră, curgea (încă mai curge) o fântână arteziană, pe care o numeam Vesa. Deși aproape fiecare casă își avea săpată fântâna ei, oamenii mergeau după apă potabilă la arteziană. Era cea mai bună apă de băut din zona comunei Tulca. Sătenii aduceau apa de la Vesa cu cănți, ulcioare, bidoane sau găleți. Eu, pe la doi ani și fără acordul părinților, vrând să-i copiez pe cei mari, mi-am găsit o modalitate de a aduce apă pe măsura mărimii mele, paharul. Și, după cum cred că ai anticipat deja, nu m-am dus de prea multe ori cu el la apă. După ce l-am spart, m-am întors acasă plângând și dând raportul mărturisitor: ”Gili, pa – paparul la atili!”. Pa pahar, dar ce bătaie. De atunci n-am mai spart nici-un pahar la atili, adică la arteziană.
În ciuda amintirii neplăcute și dureroase de la doi ani, fântâna arteziană a fost o parte frumoasă și nelipsită din viața mea trăită la sat. Era locul spontan și planificat de socializare, atât al copiilor cât și al adulților. Era motivul cel mai plauzibil pentru evadarea de acasă, apa proaspătă era tot timpul mai bună decât cea veche (chiar dacă cea ”veche” fusese adusă doar de două ceasuri). Era locul unde te răcoreai de arșița verii. Era locul în care apa curgea în continuu, puteai să iei apă câtă voiai, nu se termina și nici nu plăteai nimic, niciodată.
Cineva mi-a amintit că, la începuturile bisericii Vox, pentru a ilustra diferențele dintre oameni am folosit metafora găleții și conductei. Oamenii ”găleată” ar fi cei care au tendința de aduna, strânge binecuvântările numai pentru ei, iar oamenii ”conductă” ar fi cei care permit binecuvântărilor să curgă de la ei spre ceilalți. Rolul conductei este acela de a transporta fluidul și nu de a-l păstra sau depozita. Nici atunci și nici acum, pentru mine metafora găleții nu a avut și nu are o conotație pozitivă.
Pentru mine, fântâna arteziană este metafora abundenței și generozității, a vieții din belșug interminabile. Găleata este metafora limitărilor, a incapacității de a vedea dincolo de tine, a interesului egoist de a păstra în tine și pentru tine. Despre cei ce primesc Duhul Sfânt, adică cei ce cred în Isus Cristos, Scriptura spune că ”din inima lor vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38). Da, omul este o ființă finită, cu limitări și neajunsuri, o găleată găurită care ține cu greu apa vie, dar Duhul Sfânt este infinit, interminabil, inepuizabil, un izvor de apă vie. Acest Spirit infinit este implantat în inima celui credincios și țâșnește inevitabil înafară ca o fântână arteziană.
Firea noastră pământească, găleata, este finită și proiectează imaginea limitărilor ei peste tot, inclusiv asupra lucrării Duhului Sfânt. Dar, noi am fost făcuți părtași firii dumnezeiești, o contopire uluitoare și tainică a dumnezeirii cu umanitatea. Nu știu cum se face că mereu punem accentul pe firea pământească și găleata neputincioasă și foarte rar pe inegalabila fire dumnezeiească și izvoarele de apă vie care țâșnesc din ea. Ne uităm vlăguiți și ne lamentăm continuu cu privire la găleată și ignorăm izvorul divin care dă să curgă din noi.
Bine, vei zice tu, dar nu văd pe nimeni, în carne și oase, din care să curgă râurile acelea dumnezeiești despre care zice Scriptura. Iar eu zic, câtă vreme te uiți prin găurile, îngustimea și limitările propriei găleți nu o să vezi niciodată râurile altora. Ia curăță tu, întâi izvorul din tine și o să începi să vezi și izvoarele altora. Nu ai cum să vezi izvoarele altora câtă vreme izvorul din inima ta este înfundat și tulburat. Paralela cu paiul și bârna este inevitabilă.
Agar, femeia cu copil mic, a fost alungată din familia patriarhului Avraam. Fără viitor, fără nădejde, fără hartă și fără GPS, s-a rătăcit prin deșertul Beer Șeba. Femeia liniștită din familia patriarhului a devenit femeia fără siguranță și fără protecție din familia nimănui. O femeie respinsă și dezamăgită, fără șanse, fără plan de viitor, fără apă. ”Dumnezeu i-a deschis ochii și ea a văzut un izvor de apă” (Genesa 21:19a). În mijlocul deșertului, unde lipsa de apă este acută, Agar experimentează o altă realitate în care abundența sfidează regulile pustietății. Izvorul era acolo, ochii orbi însă nu-l puteau vedea. Paralela cu orbirea noastră cea de fiecare zi este izbitoare.
Ce-i de făcut acum? Să ne spunem zilnic, nouă înșine, că am fost făcuți părtași unei realități dumnezeiești infinite și inepuizabile, care transcende limitările propriilor găleți și a deșertului în care rătăcim. Să ne amintim că suntem locuiți de un Cristos, inegalabil și inepuizabil, inteligență și creativitate infinită. Să acționăm bazându-ne pe resursele Lui infinite, da, ai citit bine, care sunt accesabile și disponibile în interiorul nostru. Să ne schimbăm metaforele care limitează posibilitatea manifestării dumnezeirii din noi, să aruncăm gălețile și să cântăm zilnic unul din cântecele uitate pe ulița copilăriei:
/:Am bucurie ca fântâna:/
În inima mea.
/:Am o pace ca o mare:/
În inima mea.
/:Am iubire ca un fluviu:/
În inima mea.
Am bucurie ca fântâna
Am o pace ca o mare
Am bucurie ca un fluviu
În inima mea.
/:De când Isus e în mine:/
În inima mea.
Adio găleată, m-ai ajutat până aici, ți-ai făcut bine treaba, până te-ai spart (ca și paharul). Adio realitate a copilăriei cu ulcioare și pahare sparte, cu convingeri limitative și frici de bătaie. Isus Cristos, cu viața din abundență, a venit în inimă, așa că nu mă mai mulțumește găleata, ulciorul, paharul și picăturile. Vreau fântâna, vreau fluviul, vreau marea. Le vreau pentru că El le-a adus deja în mine, le vreau pentru că El este și fântâna și fluviul și marea și … oceanul. Lasă găleata, uite izvorul, care stă să curgă!