Încheiem un post mai prelungit de la postări și dăm startul la o altă virtute, pe cale de dispariție, mulțumirea – recunoștința. În antiteză cu aceasta se află nemulțumirea și cârtirea. Ca să nu fiu în ton cu tonul mulțumirii am de gând să-mi exprim nemulțumirea față de modul greșit în care am văzut interpretat și aplicat un verset foarte cunoscut din biblie. L-am auzit citat de multe ori, în contexte foarte diferite: la încurajarea folosită în pregătirea examenelor de bacalaureat, la aceea de a sări în apă de la trambulina de 3 metri, la executarea unei lovituri de la 11 metri, la mersul cu tramvaiul fără bilet, la învățarea limbii engleze, la prima întâlnire cu fata sau băiatul visat, la obținerea unui credit nemeritat, la întâlnirea cu medicul stomatolog sau ortoped,
la urcarea în lift sau în avion, la primul interviu pentru slujbă, etc.
Pavel scrie sfinților din Filipi că a dobândit în umblarea credinței o oarecare imunitate față de circumstanțe, acestea nemaireușind să-l scoată din starea de mulțumire (Fil 4:11). Circumstanțele externe reprezintă pentru noi niște stimuli emoționali, pozitivi sau negativi, de intensități diferite. În 4:10 Pavel recunoaște că i-a produs sentimente de mare bucurie gestul repetat al fraților din Filipi de a-l sprijini în lucrarea de apostolat pe care o face pe alte meleaguri.
Faptul că cineva se gândește la tine, te caută la telefon, îți scrie pe mail sau pe facebook, iți transferă bani în cont, te duce cu mașina, îți plătește o conferință, te ajută fără să ceri ajutorul … îți produce sentimente de bucurie.
Faptul că nu te caută aproape nimeni la telefon, că nu primești semnale de prietenie pe mail, telefon, facebook, că nu ai văzut prea multe fețe binevoitoare, că nu te-a băgat nimeni în seamă, că nu primești cadouri ca și alții, că nu-ți scriu oamenii comentarii pe blog, că nu se oferă nimeni să te ajute … îți produce sentimente de tristețe.
Circumstanțele vin și pleacă; și tot așa și sentimentele. Starea rămâne. Sentimentele sunt la suprafață, starea este în adâncime, în profunzime.
În 4:12 Pavel descrie situații, circumstanțe extreme prin care trecea în timp ce făcea lucrarea Domnului: în lipsă și în belșug, flămând și sătul. Pentru El însă, dincolo de realitatea imediată a sărăciei și luxului, mai există realitatea care
transcende stimulii emoționali, pozitivi sau negativi, și anume realitatea, starea și identitatea spirituală numită în Cristos. Pavel nu avea probleme dacă lua cina la un bordei cu o coajă de pâine sau la un restaurant de lux, dacă era dus în misiune cu Loganu` sau cu Merțanu`. Identitatea și starea lui în Cristos nu era influiențată major de circumstanțele extreme prin care trecea, ele erau trecătoare.
Starea de mulțumire rămânea.
M-am deprins să fiu mulțumit, spune Pavel.
Apoi, adaugă: Pot totul în Cristos, care mă întărește!
Ce putea Pavel?
Prin exercițiu, prin lucrarea Duhului, prin circumstanțele favorabile și nefavorabile ale lumii exterioare, cu prieteni și fără prieteni, Pavel a învățat și a lăsat ca realitatea identității sale în Cristos să permeeze lumea lui interioară până când mulțumirea a ajuns să stea ca la ea acasă.
Sentimentele sunt ca și oaspeții: vin și pleacă.
Sentimentele însă pot deveni gazde, adică stări: au venit și nu mai pleacă.
Pot totul, în Cristos!
Pot face ca, în inima mea, mulțumirea să se transforme din oaspete în gazdă!?
Pot! …în Cristos!
4 răspunsuri la “Multumirea, intre oaspete si gazda”
Tu ce masina ai?
Daca preferi o dacie in locul celei pe care o ai iti ofer la schimb un Fiat la fel de vachi.
Fiatul tău vechi este mai bun decât cârjele mele pe care tocmai le-am lăsat ! 🙂
Frumoasă expunere şi potrivit subiectul ales, fiindcă nemulţumirea este una din bolile secolului XX.
Există însă o diferenţă între a fi mulţumitor pentru ceea ce primeşti şi a fi mulţumit cu ceea ce ai. A mulţumi este un mod frumos şi reconfortant de a-ţi arăta recunoştinţa pentru cel care îţi face o favoare şi ţine foarte mult de educaţie. Însă, a fi mulţumit este o stare de înaltă spiritualitate la care ajung cei împliniţi prin legătura şi credinţa în Dumnezeu. Aşa se explică faptul că, indiferent de circumstanţe, bune sau rele, aceştia se bucură de un gen de mulţumire ce seamănă cu împăcarea cu sine. Când ai o viaţă spirituală bogată, precum Pavel, te poţi dispensa oricând de lucruri exterioare şi ambiţii, bucurându-te de ceea ce ai . Unii ar spune că e periculos să afirmi „sunt mulţumit”, acest lucru putând să însemne complacerea în suficienţă care te împiedică să mai lupţi ca să obţii mai mult de la tine însuţi. Poate că următorul eseu pe care l-am scris anul acesta, exprimă mai clar circumstanţele în care ar trebui să fim mulţumiţi cu ceea ce avem.
„Bradul de…fiecare zi
Pe tot mapamondul, în fiecare an, privilegiul de a fi « Pom de Crăciun » revine, în mod invariabil, bradului, datorită vestmântului verde pe care şi-l păstrează la fel de proaspăt şi parfumat, indiferent de capriciile anotimpurilor. Impetuos şi mândru, se lasă împodobit şi încoronat ca un rege, în centrul atenţiei tuturor, la fel de strălucitor, fie că e adus în casă, fie că e pus în centrul oraşului. Transformat în simbolul Sărbătorilor de iarnă, lumea gravitează în jurul lui, îl admiră căzută în extaz, îl imortalizează în imagini fotografice şi de film şi îi atinge timid crengile sau acele ca şi când ar avea puteri magice. Electrizând întreaga suflare, e tratat ca o vedetă.
Dintr-o dată, nu mai e copacul din pădure care, până ieri, dormita nepăsător, plictisit şi amorţit sub braţul rece al zăpezii. Iasă din anonimat, dându-i-se responsabilităţi de mesager al gesturilor caritabile, de purtător al veştilor bune şi al cuvintelor de duh, de înger păzitor al cadourilor, de prieten al copiilor, de…
Sub povara atâtor binefaceri şi aprecieri, bradul poleit şi adulat, nu se poate simţi decât foarte bine, mândru de importanţa şi postura în care a ajuns.
Ce alt copac i-ar mai putea eclipsa imaginea, ştiind că toţi ceilalţi stau cu capetele goale, cenuşii, plecate sub povara albului rece şi sub muşcăturile aplicate pe furiş, de crivăţ? E vreme de necaz şi restrişte pentru ei. Furaţi de frunze şi prădaţi de roade, nu par însă, fără speranţă.
În primăvară, merii şi perii împodobiţi cu aripi de îngeri diafani, iar astă-vară, tot ei, cu braţele doldora de fructe mustoase şi cu frunzele pieptănate de vânt în cărări de lumină, n-aveau nevoie de nici o altă podoabă, fiindcă Dumnezeu le dăduse tot ce le trebuia pentru a fi trataţi ca regi ai grădinii. Toată lumea le arunca ocheade şi se perinda pe sub poalele înmiresmate, să se bucure de dulceaţă şi arome. Mulţi s-au fotografiat chiar, îmbrăţişaţi de frunzişul şi crengile lor coborâte până aproape de pământ, au întins mâna la aurul parfumat şi dulce, bucurându-se de răcoare la umbra frunţilor verzi, întinerite. Deveniseră loc de pelerinaj, fiind apreciaţi ca simboluri ale bunăstării, izvor de sănătate, sursă de cadouri pentru prieteni şi cunoscuţi, bucurie pentru ochii care se odihneau în frunzişul lor. Mulţumiţi şi fericiţi cu ei înşişi, nu visau şi nu râvneau nici o clipă la statutul de „brad de Crăciun” încărcat de luminiţe scânteind în nopţile de vis ale sărbătorilor.
De ce, oare, oamenii sunt îngrijoraţi, nefericiţi şi frustraţi la gândul că n-au ajuns în centrul atenţiei tuturor, că nu trăiesc în New-York sau la Paris, că nu sunt directori la firma în care lucrează, că n-au bani să-şi cumpere o vilă sau o maşină cu care să rupă gura târgului sau că n-au prieteni sus-puşi, în timp ce copacii ne pot da cea mai frumoasă lecţie de ţesut lumină şi splendoare în jurul nostru?
Ne pot învăţa să ne creem propriul scaun sau tron împodobit cu roadele hărniciei, conştiinciozităţii, dragostei de semeni, înţelepciunii, pe care să ne putem aşeza oricând, simţindu-ne directori, regi sau împăraţi, oriunde: în familie, la locul de muncă, pe stradă, în piaţă.
Nu putem fi toţi brazi de Crăciun în mijlocul oraşului, dar putem fi prilej de sărbătoare pentru ceilalţi în cercul strâmt al vieţii noastre, oferind tuturor din binefacerile primite de la Dumnezeu, din sentimentele noastre calde şi din ceea ce ştim să facem cel mai bine, fiindcă, aşa cum scrie Biblia „ un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare, şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul”(Proverbe 22:1).
Poate că nu vom ajunge niciodată „pomi de Crăciun” dar, cu siguranţă, ar trebui să trăim astfel încât să fim priviţi ca unii dintre ei…
Postarea ta, Sabina, îmi aduce aminte de o poezie frumoasă … „Sunt măr de lângă drum”.
Să ne facă Dumnezeu roditori „în livadă” și „în mijlocul pieții”, în „vara încinsă” și în „iarna geroasă”, de Crăciun!