Călătoria sau pelerinajul poporului evreu prin deșert a fost, este și va fi un material de studiu interesant și intrigant. Ori de câte ori te hotărăști să îi însoțești în umblarea lor prin deșert, mai înveți câte ceva. Unul din primele lucruri pe care a trebuit să le învețe adulții din poporul lor a fost simțul măsurii sau buna cuviință în strângerea ”pâinei” lor de fiecare zi. Pâinea lor de fiecare zi era de fapt mana lor de fiecare dimineață. În fiecare dimineață, cu excepția sabatului, evreii se trezeau, ieșeau din corturile lor și strângeau mana împrăștiată ca pulberea peste întinderea pustiului. Mana cădea noaptea pe pământ, ca roua și cu roua. Fiecare trebuia să strângă doar atât cât îi trebuia pentru cei din cortul lui. Nici mai mult, că nu aveau frigidere pentru păstrare, dar nici mai puțin. ”Poporul se risipea și o strângea, o măcina la râșniță, o fierbea în oală și făcea turte din ea.”Au fost determinați de Dumnezeu, care vede și știe tot, să se deprindă cu simțul măsurii. Unii, care au fost neîncrezători și de frica zilei de mâine au luat mai multă mană decât aveau nevoie pentru mâncat în ziua respectivă. Partea care le-a rămas au ascuns-o cu grijă în cort, pentru zile grele. Oricum, nimeni nu trebuia să-și bage nasul în oala lor, cu mană. Numai că, în noaptea următoare, spre dimineață, cei din cort au fost treziți din somnul lor fără griji, de mirosul înțepător și puturos al manei stricate și de colcăiala viermilor care au ieșit din ea. Acuma scapă-te rapid și elegant de mana stricată și împuțită, până nu se trezesc vecinii cinstiți din corturile învecinate. Și iacă așa, în timp ce ceilalți, cei cu simțul măsurii, se sculau și mergeu să strângă mana prospătă, cei fără buna cuviință, lacomii, căutau rapid modalități rușinoase de a ieși cât mai rapid înafara taberei cu mana împuțită colectată în pungi de plastic. Poate că s-au învațat minte după o astfel de experiență rușinoasă sau poate că nu. ”Israeliții au făcut așa; și au strâns unii mai mult, alții mai puțin. În urmă o măsurau cu omerul și cine strânsese mai mult, n-avea nimic de prisos iar cine strânsese mai puțin, nu ducea lipsă de loc”. Acest miracol al ajustării tainice a măsurii de mană zilnică a fost ceva uimitor și încântător în primele zile. Ceea ce a fost un miracol zilnic, timp de o săptămână, a devenit o rutină, într-o lună.
Și după ce miracolul căderii și ajustării manei a devenit o rutină, tot așa s-a întâmplat și cu nemulțumirea. A devenit obicei și a tot crescut până a degenerat în cârtire. Le era dor de carne. Li se usca sufletul după ea. Plângeau cu tristețe după carnea din Egipt. În deșert nu erau frigidere, nici măcelării, doar aprozare. Măcar o dată, într-o zi, să aibă și ei în meniul lor carneeee! Vrem hamburgher, nu doar cheeseburgher! Mai precis vrem Chick-file sau KFC, nu ham! Și bunul Dumnezeu, parcă în ciudă, le-a aruncat din cer prepelițe fără număr, până când fiecare metru de pământ din tabără a fost acoperit cu un strat gros de 1 metru de prepelițe! Dacă ești curios, fă tu calculele să vezi câte prepelițe le-au fost aruncate peste gardul cerului în curtea lor. Și astfel au mâncat pe săturate, timp de o lună, în fiecare zi, DFC, adică pe limba noastră, Desert Fried Chicken. 🙂
După mană și mană, cu măsură, Dumnezeu le-a dat prepelițe peste prepelițe, fără măsură. Cerul s-a întunecat de stolurile nesfârșite de prepelițe, care cădeau sau aterizau cu nemiluita peste tabără, corturi, animale, aprozare, focuri, oale. Au cerut doar un DFC, dar au primit cu sutele, chiar miile. Dumnezeu a golit ecosistemele mărilor apropiate și și-a risipit toate prepelițele peste poporul dornic de carne, până l-a îngropat pe acesta în prepelițe. Le-au putut ei mânca pe toate? S-au stricat și împuțit ca și mana din surplus, de dogoarea soarelui sau de mânia lui Dumnezeu? Nu știm. Dar știm că acest potop de prepelițe a fost una din cele mai mari risipiri ale lui Dumnezeu în perioada deșertului.
Profetul Ioel a anunțat în scrierile lui că Dumnezeu are de gând să facă schimbări majore în planul Lui de a se relaționa cu omul, că vor urma fenomene și întâmplări uluitoare, evenimente în care Dumnezeu va întrece măsura, va elimina restricțiile existente, va egaliza diferențele. Ceea ce a fost, de milenii, accesibil doar unor privilegiați, urma să fie disponibil aproape oricui era doritor și însetat după Dumnezeu. Ceea ce a fost oferit de milenii doar cu măsura, cu porția, cu limitările de rigoare, urma să fie împărțit și distribuit fără preferințe și din abundență.
Un astfel de fenomen nemaiauzit și nemaiîntâlnit s-a petrecut în Ierusalim, în ziua de Rusalii, când Tatăl din cer a turnat din Duhul Sfânt peste urmașii ascultători ai lui Isus Cristos. Ucenicii s-au adunat, s-au strâns împreună și Dumnezeu si-a risipit Duhul Sfânt peste ei. Peste toți: fără diferențe, fără preferințe, fără măsură.
Turnarea de sus are imaginea unei ploi abundente, a unei ruperi de cer, a unei curgeri abundente care imersează individul și-l umple cu o putere – dunamis, asemănătoare cu cea a unui explozibil, dinamită. Turnarea Duhului duce la o umplere, o inundare interioară, urmată de o revărsare exterioară, o capacitate mărită de mărturie și mărturisire a lucrărilor minunate ale lui Dumnezeu.
Tatăl și-a început risipirea Duhului Său în masă, în biserica din Ierusalim. Rusaliile au dat tonul risipirii Duhului începând din Ierusalim, apoi în Iudeea, apoi în Samaria și până la marginile pământului. Dumnezeu s-a risipit ieri de Rusalii, peste Beiuș, acolo unde zeci de persoane au intrat simultan în apa botezului mărturisindu-și legământul lor cu Cristos. Dumnezeu se risipește prin harul Său când trimite ploaia și soarele Său, fără să facă diferențe, și peste cei buni și peste cei răi. Cel care iubește se risipește, iartă mult și se dăruiește fără măsură. Cel care iubește, nu mai numără, nu contabilizează, nu stă să tot măsoare lucrurile, nu dă înapoi, nu renunță, ci continuă să slujească, ca și Tatăl. Cel care se risipește, trăiește Rusaliile în reluare!