Una din activitățile neplăcute ale vieții mele trăite la sat a fost înlocuirea spinilor din gardul care împrejmuia grădina. Operația se repeta la 3-4 ani și începea cu înlocuirea parilor rupți sau putreziți cu alții noi. Dacă gardul s-a înclinat, datorită intemperiilor și încercărilor de traversare a oamenilor sau animalelor, acesta era verticalizat prin îndreptarea parilor vechi și întărit prin introducerea parilor noi. Faza următoare însemna îndepărtarea sau acoperirea spinilor îmbătrâniți cu un strat de paie. La final, deasupra se așezau spinii proaspeți și se apăsau ca să formeze un strat compact și uniform. Gardul proaspăt renovat se dorea a intimida orice tentativă de escaladare sau trecere frauduloasă.
Majoritatea operațiunilor desfășurate pentru renovarea gardului se făceau cu furca, unealtă cu care nu am fost prieten prea bun. Iar lungimea gardului, pe cele trei laturi ale grădinii, depășea mai bine de o sută de metri. Suficient ca această muncă de corvoadă să țină câteva zile grele și lungi, cât zilele de post. În final, gardul arăta bine, spinii tronau mândri pe gard, găinile erau nedumerite, grădina era în sărbătoare, iar noi obosiți și împliniți.
Când am vizitat Anglia, în zona rurală, am fost uimit să dau cu ochii de întinsele parcele de pășuni împrejmuite de garduri făcute din piatră. Cât au avut de muncit cei care au făcut gardurile! Câtă piatră, câtă iarbă. Da, odată mult și greu, muncă și iar muncă la cărat și pus pietre, dar apoi gardul era gata! Gardul stă și rezistă cu stoicism acolo. Ploaia, vântul, soarele, zăpada, frigul sau căldura nu-l apleacă, nu-l degradează. Fără o intervenție omenească în forță, gardul din piatră stă imuabil cu zecile de ani. Terenul poate trece de la un proprietar la altul, de la o generație la alta, dar gardul este tot acolo, neschimbător. Odată pietrele așezate, acolo le este locul. Acela este hotarul, limita de proprietate.
Patriarhii, personaje centrale în cartea Genesei, nu au fost proprietari de terenuri. Au avut interdicție de Sus în a deține bunuri imobiliare. Au avut statutul de nomazi, călători permanenți spre o patrie care era mereu la orizont, unindu-se cu cerul. După ce au avut experiențe remarcabile, momente epifanice, au căutat modalități de a păstra , conserva, amintirea acelor trăiri. Cum nu-și puteau face selfiuri sau poze de grup, Iacov, de exemplu, după ce a visat scara cerului, s-a orientat inteligent spre ceea ce oferea locul, adică piatra. A pus ochii pe o piatră mare și a poziționat-o ca să aibă înfățișarea unui stâlp comemorativ. Așezarea ei era în așa fel făcută încât să o scoată în evidență față de celelalte. Dacă nu atrăgea privirile călătorului obișnuit, era menită să-i stârnească amintirile patriarhului, când se va întoarce pe același drum. Piatra de aducere aminte era un martor statornic pus intenționat în calea uitării! Patriarhul știa că uitarea este omenească.
Și acum să ne oprim și la alte pietre, cum ar fi pietrele de poticnire.
Zona acestor pietre este una metaforică, delicată, confuză și controversată. Dacă într-un caz, Isus a umanizat și personificat pietrele, în cazul acesta procesul este invers, adică oamenii sunt ”pietrificați”. De fapt comportamentul lor are rolul, efectul similar al unei loviri de sau unei coliziuni cu o piatră.
Nu este intenția mea, în această postare, de a întoarce piatra de poticnire pe mai multe fețe, așa cum ar cere textele din 1 Cor 8 sau Romani 14. Deoarece mă interesează acum doar o fațetă, o să iau doar textul din Matei 16:21-23 în care Isus dezvăluie apropiaților Săi tragedia iminentă care Îl așteaptă în Ierusalim. Reacția lui Petru (Petros) a fost una imediată și confruntativă: ”Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva!” Reacția lui Isus a fost una imediată și confruntativă, șocantă: ”Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine!”.
A te poticni înseamnă a te lovi în timpul mersului de ceva, a te împiedica și chiar a cădea, a întâmpina dificultăți, a te ciocni de ceva tare.
Isus este în drum spre Ierusalim, se duce cu toată ființa hotărâtă spre moarte.
Scena prezentată mai sus se desfășoară în Cezareea lui Filip. Petru află că Ierusalimul înseamnă moarte, final de drum. Nu poate concepe să stea pasiv față de acest scenariu șocant. Petros se așează piatră în calea lui Isus ca să oprească visul care pare a se transforma brusc în coșmar. Petros este piatra pe care scrie ”Până aici!”, este o piatră de oprire! ”Doamne, până aici, da; mai încolo, ba! De aici, faci stânga împrejur. Aici este granița, piatra de hotar. Dincolo este periculos, te așteapă moartea.”
Petros este bine intenționat, vrea binele lui Isus și binele său personal.
De aceea se pune piatră de oprire (poticnire) în calea răului spre care se îndrepta Isus.
Un om se pune și devine piatră de oprire, piatră de hotar, în calea altui om atunci când el crede că acel drum este periculos și duce la dezastru. El face tot ce poate ca să-l oprească, să-l întoarcă înapoi, în zona de siguranță! Observi cum fiecare putem fi o piatră pentru celălalt. Și chiar cu intenții bune!
Pentru Isus, piatra de hotar era pusă deja de Tatăl, și era tocmai în Ierusalim.
Petros însă devine piatră de hotar pusă de Satana, în Cezareea lui Filip. Pentru Isus supunerea față de Tatăl a implicat împingerea și mutarea pietrei de hotar tot mai încolo, până la Ierusalim. Ascultarea de chemarea Tatălui a însemnat să meargă spre zona periculoasă, spre trădare și suferință, spre răstignire și moarte, spre înviere și viață!
Și acum, atenție! O experiență negativă repetată a devenit o piatră de oprire, de hotar, în propria-ți cale, pe care ți-ai pus-o acolo cu mâinile tale, când ți-ai zis în tine: ”Nu o să mai trec dincolo de ea, nici-odată!” Și asta s-a întâmplat fie acum câțiva ani, fie chiar în copilărie. De atunci experiența negativă îți limitează viața până la piatra de hotar, care te trimite imediat, doar cu o privire rece, înapoi spre zona ta de confort și siguranță.
Și câte pietre n-am adunat într-o viață! La unii, inima e piatră … de pietre bune și rele. Unele sunt acolo, din copilărie. Altele din adolescență. Altele de dinainte să ne fi născut ( acum e acum, dar nu mai șterg). Unele ne-au fost părinții, altele colegii, frații, surorile, apropiații …
Și câte pietre nu am fost noi în viață, pentru alții! Doamne, iartă-ne încăpățânările, limitările și răutățile noastre pentru rănile, lacrimile și suferințele făcute, cu voia sau fără voia noastră!
Anul 2020 este anul expansiunii, anul extinderii granițelor, anul împingerii pietrelor de hotar spre alte orizonturi, alte experiențe.
Profetul Isaia în 43:18-19 anunță poporul că Dumnezeu ”va face ceva nou și-i gata să se întâmple”. Unde? În primul rând în noi!
La granița între domeniul trecutului, vechiului, stau pietre de hotar, experiențe trecute, care ne opresc din umblarea spre nou și necunoscut și ne arată drumul înapoi spre ceea ce a fost și am fost. Au fost pietre bune, în trecut, că ne-au protejat, dar au devenit pietre rele în prezent, că nu ne lasă să creștem, să ne aruncăm spre teritorii noi, să ascultăm de chemarea Lui care ne cere să ducem anumite sacrificii până la capăt.
Domnul spune: ”Nu te mai gândi la ceea ce ai fost și nu te mai uita la cele vechi, ci mută-ți inima și ochii spre orizontul larg, împinge pietrele de hotar spre ”drumul care se face în deșert și spre râurile din locurile secetoase”.
Petros, mânat de frică, siguranță și confort, I-a zis lui Isus,” Până aici!”.
Isus, mânat de ascultare, dragoste și sacrificiu, i-a zis lui Petru: ”Până la capăt!”
Dacă nu vrei să-ți muți pietrele mai încolo, pentru că ai destule în călătoria, colecția și devenirea ta, atunci poți transforma pietrele de hotar în pietre de aducere aminte!:)
Zeci de ani, înaintarea mea în anumite domenii a fost limitată, pentru că m-am oprit la pietre de hotar numite frici. Acestea îmi ziceau în subconștient: ”Gili, până aici, că nu o să te descurci. Dincolo este necunoscutul, riscul și neprevăzutul. Rămâi în zona ta de confort, nu o să ai resurse interioare ca să faci față. Dacă tot insiști să treci totuși mai departe, uită-te bine că dincolo de mine o să vezi oasele celor care s-au aventurat înaintea ta. Aici e capătul pentru tine. Te sfătuiesc, cu tot binele care ți-l vreau, să te întorci înapoi, că e mai bine”.
În urmă cu 10 ani, mi-am făcut curaj sau mai degrabă mi-a fost dat de Sus și am reușit să las în urmă o piatră mare pe care scria FRICĂ. Am pășit în zone necunoscute, aride, secetoase. Am lăsat trecutul, familiarul și m-am dus spre locuri noi, am mers cu credință prin pustiul vieții, unde El mi-a făcut drum, ca apoi să găsesc și râuri în locurile secetoase. Prin harul și îndurarea Lui am transformat, răscumpărat, piatra mea de oprire, am tot lăsat-o în urma mea până a devenit o piatră de aducere aminte.
Îndrăznește și tu.
Nu te aștepta să ți se întâmple ceva nou, dacă ești cu inima tot la cele vechi.
Mută-ți pietrele, limitările, mai încolo, până la capăt sau transformă-le în amintiri ale harului și puterii Sale răscumpărătoare!
Iar dacă nu rezolvi mutarea pietrelor mai încolo, dacă nu muți granițele limitărilor personale mai încolo, ai toate șansele să-ți transferi gardul de pietre intact la generația următoare.
Petros a vrut să fie piatră de hotar în calea lui Isus spre Ierusalim, dar nu a reușit să-L întoarcă din drum.
Ani mai târziu, Petru, este sfătuit insistent de către frații din Roma să fugă de persecuția cruntă a împăratului Nero, să caute scăpare înafara cetății. Pe drumul care ducea spre viață și libertate însă, Petru Îl vede pe Isus, care vine din sens opus. Cum Isus părea că nu-l vede și se îndreaptă spre cetatea din care fugea el, Petru îndrăznește să-L întrebe: ”Quo Vadis, Domine?”. Răspunsul lui Isus, ”Merg în Roma, să fiu răstignit a doua oară.” a fost piatra de hotar care l-a făcut pe Petru să se întoarcă înapoi în cetate, spre martiraj.
Noi avem pietre și suntem pietre. Unele au fost bune și au devenit rele pentru că ne blochează creșterea și expansiunea. Ori le lăsăm acolo unde sunt și rămânem la cele vechi, ori le răscumpărăm transformându-le în pietre de amintire. Unele trebuie să le ducem, să le mutăm dincolo de orizont, până vom găsi o altă graniță, ele devenind noi pietre de hotar. Iar altele, va trebui să le mutam mai spre centru, ca să ne îngusteze libertățile de acțiune și orizontul. Pentru unii mutarea trebuie să fie atât de aproape de centru încât să le restricționeze opțiunile spre cel mai greu cuvânt din vocabularul firii pământești, sacrificiu.