Statisticile și singurătatea blogherului

Am început să scriu pe blog în urmă cu patru ani. Nu aveam idee în ce aventură intram, dar am simțit că este unul dintre lucrurile pe care trebuia să le fac. Era ceva din interior care mă îndemna să mă apuc de scris. Mai târziu, mi-am dat seama că scrisul a fost unul din elementele cheie ”instrumentate” de Sus în vederea reorientării și reinventării mele. Nu făcusem până atunci nici-un curs de scriere sau jurnalism, iar unii dintre voi pot zice că ”se vede de la o poștă” 🙁 . M-am uitat la cum scriau alții din acea vreme și m-am luat după ei, în timp ce îmi căutam propriul meu traseu; asta da, contradicție!

La început am scris pentru mine. Mi-am încercat și testat limitele scriind doar pe teme alese. Timp de doi ani, m-am făcut că ”plouă” față de realitățile și noutățile vieții, și am scris doar despre virtuți și vicii. Această autolimitare, disciplină, mi-a făcut bine pentru că m-am deprins cu focalizarea pe subiecte și scop. În acea fază a blogului am ignorat subiectele controversate și întâmplările fierbinți din societate sau biserică, evenimente care făceau rating pe alte bloguri. La început nu mă interesau nici numărul de vizite, accesări, de la Pomul vieții. Îmi doream ca cititorii, vizitatori, să comenteze dar, dacă nu o făceau, acest lucru nu mă deranja, aproape de loc.

Tot în acea fază, postările erau mai frecvente, câte 1 sau 2 pe săptămână, și mai scurte, 650-800 de cuvinte. Așa am știut și așa am citit eu că ar trebui să fie ritmul și lungimea postărilor. Cu timpul frecvența lor s-a rărit, până la 1-2 postări pe lună și lungimea s-a mărit la 1400 – 1500 de cuvinte. Ulterior am început să fiu mai atent la statisticile blogului, ele oferind informații realiste care au darul de a te învia sau îngropa, sau … amândouă!

Undeva și cândva, în timp, s-a făcut o comutare interioară; am începu să scriu și cu gândul la voi cititorii, călători pe la Pomul vieții. Când scriam am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la voi și din ce în ce mai puțin la mine. Altruistă schimbare, aș zice, la prima vedere. Dar, dacă mă gândesc mai mult la voi, mă zbat mai mult pentru voi înseamnă că și aștept mai mult de la voi, nu? Nu vi se pare corect? Mie, da.

Și iată că așa, încetul cu încetul, am început să am așteptări de la voi, cititorii. Voi nu știați de ele, nici chiar eu nu le conștientizam. Dacă în primii ani nu m-au afectat lipsa de comentarii din partea vizitatorilor, după ce am început să scriu mai mult cu gândul la cititori, acest lucru a început să mă afecteze. Am încercat de câteva ori să fac provocări la dialog și comentarii iar răspunsul a fost în general descurajant, cu excepția câtorva (cărora le MULȚUMESC din nou), care m-au înviorat și ținut pe linia de plutire.
Psalmul 73 a fost valabil și în cazul meu. Când vizitam alte bloguri ”vedete” și vedeam cât de bine le merge lor, câte zeci de comentarii erau înghesuite la orice subiect abordat, ce rating uriaș aveau, îmi venea să mă las de scris și să mă apuc de altceva. Comparația cu alții poate fi provocatoare, dar și nimicitoare. În momentele de slăbiciune, descurajare și singurătate comparația a fost pentru mine mai degrabă nimicitoare decât dădătoare de speranță. Asaf (autorul Psalmului 73) nu era un tip complexat, ci dotat cu abilități muzicale excelente care l-au propulsat în clasa elitistă dpv socio-profesional – era muzicant/compozitor full time la templul din Ierusalim, în vremea de glorie maximă a regelui David. Cu toate acestea, ne surprinde mărturisirea lui onestă, aceea de a fi descurajat de performanțele altora. Comparația cu realizările altora l-a dus la punctul de blocaj în care nu mai putea vedea decât zădărnicia luptei de a mai continua în acele condiții. Totul i se părea o trudă fără rost și sens. Psalmul 73:16

Orice blogher are acces la statisticile blogului său. Orice blogher decide ce vrea să vadă zilnic sau ce vrea să știe săptămânal, lunar sau trimestrial. Statisticile sunt un fel de joc cu focul: te pot încălzi, dar te pot și arde. Blogherii știu de ce.

Anul trecut, eram aproape să renunț la blog, de câteva ori. Stările interioare ambigui cu privire la scris, lipsa comentariilor, tăcerea vizitatorilor – pe de o parte și canalizarea energiilor, creșterea pasiunii pentru proiectele în care vorbitul a avut pondere și influiență maximă – pe de altă parte, au contribuit lent și determinant la cristalizarea ideii că scrisul nu ar mai trebui să fie o prioritate pentru mine. Logic, nu? Începutul de an 2015 m-a prins în plasa acestui raționament și vedeam deja blogul alunecând pe panta descendentă a priorităților. Ce anume ar mai fi putut energiza și dezintegra singurătatea care mă însoțește uneori pe luni distanță? Cine mai putea aduce vara la Pom când iarna cucerise mai mult de jumătate din coroană?

”În situații similare, aplicații similare” spune o regulă din hermeneutică și homiletică. În anumite situații poți fi înțeles, cel mai bine, de cineva care a trecut deja sau trece prin locul în care te afli.  Un email primit în ziua de 9 ianuarie de la Michael Hyatt, de fapt o postare de pe blogul său, a avut asupra mea efectul unei iluminări. În acea postare Michael își prezintă și justifică gestul de a scoate de pe blogul său secțiunea de comentarii. Statisticile i-au arătat că, în anul 2014, numărul comentariilor a scăzut dramatic, de la începutul și până la sfârșitul anului, cu 74%. Observația lui, per ansamblu, a fost aceea că mediile de socializare au câștigat tot mai mult teren față de bloguri, că dialogurile și conversațiile s-au deplasat cu rapiditate spre Facebook, Instagram, Twitter, Pinterest, etc.

În postarea sa, Michael, menționează faptul că toți blogherii pe care îi cunoaște s-au plâns de scăderea vertiginoasă a numărului de comentarii din ultimul an. Se pare că 2014 a fostt anul pivotal în care blogurile au intrat din plin în conul de umbră al conversațiilor. Experiența celorlalți blogheri, în ceea ce privește puținătatea comentariilor,  a avut darul de a mă mai liniști și de a nu mă mai simți așa de singur. Cu toate acestea, după atingerea unui anumit nivel de relaxare interioară, mi-am dat seama că îmi lipsește totuși ceva, o idee, o scânteie care să mă aprindă din nou pentru scris, care să aducă din nou vara la Pom.

Am cerut statisticile de la blogul meu, cele de pe ultimele 6 luni ale anului 2014. Dacă era să fiu obsesedat de numărul de comentarii și să mă focalizez pe ele, rămâneam prins pe veci în plasa descurajării și continuam orbecăind prin ceața singurătății. Dar, am ignorat comentariile și m-am concentrat asupra graficelor și a numărului de accesări. La început, graficele nu mi-a spus mai nimic. Am revenit asupra lor, câteva zile mai târziu. Deodată, am văzut ceva, care înainte nu-mi era ”la vedere”: făcând media de accesări zilnice, mi-a dat aproximativ 30. Atunci am avut acel ”aha”! Numărul 30 nu este nici mare, dar nici mic, depinde cu ce îl compari, dar am reușit să ies din capcana comparației. Într-un moment de liniște, un gând venit de sus acompaniat de impulsul interior mi-au zis: ”Dacă 30 de călători tăcuți trec zilnic pe la ”Pomul vieții” înseamnă că virtual tu te întâlnești cu 30 de persoane zilnic. Îmaginează-ți cum ar arăta programul tău, dacă ai avea zilnic întâlniri, fie și de 2-3 minute, cu 30 de persoane. Practic, acest lucru nu ți se poate întâmpla. Nu te mai uita la câți (nu) lasă un comentariu, ci uită-te la câți călători nevoiași trec zilnic pe la pom. Pomul trebuie să rodească pentru nevoile lor și nu pentru nevoia ta de comentarii!”.

Această postare este un fel de psalm 73 personalizat, un fel de confesiune a tendințelor mele repetate de alunecare și derapaje în mlaștina descurajării și renunțării. În anumite situații nu mai vedeam nimic înainte, nici măcar luminița de la capătul tunelului. Dar, undeva în situația de blocaj, bunătatea Domnului a ajuns la inima mea și lumina Lui mi-a penetrat mintea întunecată. Mi-a deschis orizontul, m-a mustrat, mi-a îndreptat privirile spre ceea ce contează pentru El și nu pentru mine.

Aveam nevoia de mustrarea și iluminarea că Pomul este acolo pentru călători și nu pentru mine, că hrănirea pelerinilor este mai importantă decât conversația cu ei, că misiunea Pomului este de a hrăni și nu de a întreține conversații, că tăcerea celor mulți este valoroasă și trebuie respectată.

În același context al rodirii și hrănirii, închei cu câteva versuri din frumoasa poezie a lui Mihai Beniuc:
”Sunt măr de langă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai sa dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.”