Fricile sunt ca niște buruieni care sunt semănate sau sădite în solul inimii.
Unele au căzut așa, întâmplător, ca niște semințe mici, nebăgate în seamă, care au crescut încet, fără să facă zgomot sau valuri prin straturile învecinate. Ele se simt ca acasă și inima se obișnuiește cu ele. Nu deranjează prea mult, cel puțin o vreme!
Altele și-au făcut loc în pământul inimii prin străpungere, prin evenimente, mai mult sau mai puțin traumatice, care au agresat solul inimii lăsând în urmă răni deschise sau cicatrici. Acolo, in mediul traumatizat nevindecat, fricile își întind rădăcinile în solul inimii; prin prezența lor vor eroda capacitatea de reacție și vor paraliza funcțiile vitale ale voinței.
Dragostea are un rol dublu pentru solul inimii.
Dragostea este ca îngrășământul organic.
Îngrășământul contribuie atât la îmbogățirea solului cât și la nutriția plantelor.
Omul care știe și simte că este iubit de Dumnezeu are solul inimii îmbogățit cu dragoste.
Cuvintele de apreciere, cuvintele de acceptare, cuvintele de încurajare sunt mijloace de îmbogățire a solului inimii cu microoganismele dragostei. Cuvintele sunt ca microorganismele: mici, invizibile dar cu efecte vizibile.
Inima îmbogățită cu dragoste are și un aport nutritiv în formarea și maturizarea roadelor Duhului Sfânt, a virtuților care împodobesc caracterul evlavios.
Dragostea este ca și erbicidul.
Erbicidul este folosit pentru combaterea buruienilor.
Dragostea intră în luptă cu frica … alungă, izgonește frica! 1 Ioan 4:18
Dragostea și frica nu coexistă multă vreme în același loc.
Ioan ne spune că ele coexistă o vreme pentru ca apoi să ajungă în relație de exclusivitate: ori frica, ori dragostea!
Perioada de coexistență se încheie odată cu desăvârșirea, maturizarea dragostei!
Curios lucru: se pare că cel mai mare dușman al fricilor nu este curajul, ci dragostea!
Să fie oare oamenii fricoși, oameni cu mare deficit de dragoste?
3 răspunsuri la “Frica și dragostea”
Imi place precizarea aceasta :”inima îmbogățită cu dragoste se bucură de aport nutritiv în formarea și maturizarea roadelor Duhului Sfânt, a virtuților care împodobesc caracterul evlavios”.
Altfel spus, nu ai de ce sau de cine să te temi dacă manifeşti dragoste în tot ce faci, oriunde mergi, conform 1Corinteni:13, fiindcă nefăcând rău, nu ajungi să stârneşti ură, revoltă, pedeapsă sau alte reacţii neplăcute ori represalii din partea celorlaţi. Şi chiar dacă le-ai stârni (în ciuda binelui pe care-l faci), cu aceeaşi dragoste ai puterea să acoperi totul şi să suferi totul. Şi dacă poţi trece peste ele, chiar şi plângând, dar fără să ajungi să urăşti, fără să dai vina pe alţii sau să te răzbuni, înseamnă că ai ajuns „desăvârşit în dragoste”.
Aş zice că dragostea conferă un fel de imunitate în faţa virusului numit „frică”. De aceea ajung să se excludă una pe alta.
Cei mai mulţi dintre noi nu reuşim să căpătăm acea imunitate totală la frică, fiindcă mereu intervine „intoleranţa” faţă de anumite acte sau persoane, iar ea nu obişnuieşte să acopere şi să sufere totul, cum ar face dragostea, ci din contră, se revoltă, nu iartă şi face ce este rău, şi după toate acestea se instalează frica de…represalii şi duşmani.
SUPER! Îmi place foarte mult felul în care este prezentat acest subiect aici!
Recunosc faptul că am analizat prea puţin acest „minus” al omului, până acum.
Pot spune că am fost uneori chiar frustrată, de faptul că fricoşii au, ca destinaţie finală, infernul. Pentru că, aşa cum se precizează mai sus, frica se poate instala în inima omului „prin evenimente, mai mult sau mai puțin traumatice, care au agresat solul inimii lăsând în urmă răni deschise sau cicatrici. Acolo, in mediul traumatizat nevindecat, fricile își întind rădăcinile în solul inimii; prin prezența lor vor eroda capacitatea de reacție și vor paraliza funcțiile vitale ale voinței.” După părerea mea, asta înseamnă că frica devine, la un moment dat, o reacţie involuntară, spontană şi necontrolabilă, pe când celelalte păcate enumerate sunt produsul neascultării, al alegerilor greşite.
Întrebare:În cazul acesta, infernul nu este o pedeapsă prea aspră pentru fricoşi?
Rodica, tu scrii : „După părerea mea, asta înseamnă că frica devine, la un moment dat, o reacţie involuntară, spontană şi necontrolabilă, pe când celelalte păcate enumerate sunt produsul neascultării, al alegerilor greşite”.
După părerea mea, faptul că fricoșii sunt în același cazan cu ceilalți păcătoși, indică faptul că și omul care ajunge să fie definit (în faza avansată) de către frică rămâne cu capacitatea și responsabilitatea alegerii. Despre acest subiect sensibil „pierderea alegerii simțite” are un capitol excelent Larry Crabb în cartea”sa, Înțelegând oamenii (capitolul 10).