Mandrie „in sange” si pedeapsa cu durere

Toți oamenii sunt predispuși la mândrie.
Toți avem o moștenire stricăcioasă de la primul Adam.
Unii, însă, au capacitatea de a duce predispoziția la cote înalte, la extrem.
Unii, nu știu și nu vor să se încadreze și să stea între anumite limite convenționale rezonabile. Vor să iasă din cadrul uniform social, să iasă în evidență, să fie diferiți.
Dacă ți se cere să le faci o descriere este greu să folosești doar un cuvânt sau două.
Ai nevoie de multe cuvinte.
Mi s-a părut șocant să citesc în cartea profetului Ieremia descrierea poporului Moab în 48:29. „Am auzit de fudulia mândrului Moab, de înfumurarea lui, de trufia lui, de semeţirea lui, şi de inima lui îngâmfată.” Rar găsești în biblie o așa lungă înșiruire de cuvinte, adjective pentru a zugrăvi imaginea unui subiect. Fudulie, mândrie, înfumurare, trufie, semeție, îngâmfare. „Jos pălăria” pentru Nicolae Cornilescu, mă bucur de inspirația de sus în traducerea făcută cu aproape un secol în urmă. În acest verset, un spațiu mic, Domnul a făcut variațiuni pe tema mândriei. Când descrie trăsăturile lui Moab – un popor, cuvintele sunt foarte apropiate ca înțeles și uzanță, noi le spunem că sunt sinonime. Am putea gândi că ele sunt acolo pentru umplutură, cum și fac unii – folosesc o mulțime de cuvinte pentru a nu spune nimic. Dumnezeu nu este ca omul, dacă folosește un șir de cuvinte (adjective substantivate, adjective, etc.) are un scop cu ele.
Observând înșiruirea din v. 29 îmi vine să zic despre Moab, poporul Moab, că avea mândria „în sânge”: respira trufie, umbla cu fudulie, vorbea cu semeție, emana înfumurare. Dacă aveai neșansa să-l înțepi, să-l rănești, ar fi curs mai multă mândrie decât sânge și era mai bine să nu-i fii prin apropiere, ci s-o iei la fugă!
Moab nu a înțeles că este doar un instrument în mâna lui Dumnezeu, că victoriile sunt un dar al lui Dumnezeu și s-a semețit împotriva lui Dumnezeu.
Mândria din sânge i s-a urcat și la cap.
Soarta unui astfel de comportament este, în final, pedeapsa și nimicirea.
Dacă ți-ai închipuit până acumă că Dumnezeu își găsește plăcerea în judecarea și pedepsirea oamenilor, te-ai înșelat.
Dacă crezi că arde de nerăbdare să le răsplătească celor răi și mândri, te-ai înșelat.
Dumnezeu nu pedepsește cu plăcere pe nimeni: buni sau răi, copii sau bastarzi!
Încă mai sunt multe suprize pe care le are Dumnezeu pentru tine (noi)!
El ia măsurile de disciplinare (inclusiv a celor mândri) cu durere și cu plâns!!!
Și pentru mine a fost șocant ceea ce am citit în acest capitol din Ieremia. Mă așteptam ca Domnul să fie ca și noi: să-Și disciplineze cu durere copiii și să-i pedepsească cu plăcere pe ceilalți.
Dumnezeu nu este așa!
Dumnezeu nu-i ca tata care ne-a pedepsit cu mânie.
Dumnezeu nu-i ca mama care ne-a pedepsit când nu trebuia.
Dumnezeu nu-i ca educatoarea care ne-a pedepsit pe toți la fel.
Dumnezeu nu-i ca învățătorul care râdea când ne disciplina.
Dumnezeu nu-i ca profesorul care ne umilea când ne pedepsea.
Dumnezeu nu-i ca șeful care ne mulțumește înainte de ane concedia.
Dumnezeu disciplinează pe oricine cu durere în inimă!

Las cuvântul să vorbească singur:
Ieremia 48:30-31b
„Cunosc, zice Domnul, înfumurarea lui, lăudăroşeniile lui deşarte, şi faptele lui de nimic.”   „De aceea gem pentru Moab, şi mă jălesc pentru tot Moabul;…

și dacă ți-a scăpat cumva din vedere durerea inimii lui Dumnezeu pentru înfumuratul Moab atunci vezi și v. 36: „De aceea îmi jăleşte inima ca un fluier pentru Moab …”