De când ne naștem și începem să dialogăm cu ceilalți muritori tot strângem, colectăm prejudecăți. De unele ne mai scăpăm pe parcurs, dar altele persistă încăpățânate să stea agățate cu disperare de mintea și ochii noștri. Una din aceste prejudecăți o găsim legată de subiectul acestei luni și anume că omul mulțumit este un om blazat, unul care nu mai are trăiri emoționale extreme – aplatizat, un om indiferent la bucuriile și durerile altora.
Această prejudecată asociază mulțumirea cu pasivitatea și plictiseala, cu uniformitatea și mediocritatea. Omul mulțumit este văzut ca fiind un om care nu mai are cauze pentru care să merite să lupte, incapabil să se mobilizeze pentru proiecte mari.
Unii își imaginează mulțumirea ca și în pozele următoare:
Bărbatul din imagine nu este mulțumit, este doar plictisit, blazat. Femeia din imagine este mulțumită nu numai pentru că ea face ceea ce ei îi place, ci și pentru că el, bărbatul, este împreună cu ea (cel puțin fizic!) și nu în altă parte.
O altă prejudecată despre mulțumire este aceea că cei mulțumiți sunt niște oameni care nu mai au aspirații, care nu au vise, care s-au plafonat undeva între cer și pământ. Ceva în genul pomilor din imaginea următoare:
În timp ce există un adevăr în prejudecată, există și o doză de minciună.
Să privim întâi la partea frumoasă.
Adevărul este că mulțumirea stabilește un plafon pentru satisfacție și împlinire limitând creșterea necontrolată a dorințelor egoiste pentru plăcere și satisfacție personală.
Da, este adevărat că mulțumirea stabilește un nivel maxim la care odată ajuns sufletul se consideră împlinit, împăcat cu sine, iubit, ba chiar răsfățat. Da, este adevărat că mulțumirea are „un tavan” imaginar care asigură o stabilitate și siguranță sufletului obosit de căutare și luptă, la fel ca și în imaginea următoare:
Mulțumirea conferă demnitate sufletului, o noblețe și o verticalitate greu de găsit printre cei ambițioși, ocupați și coruptibili.
Minciuna (cel puțin una) legată de mulțumire este aceea că omul se mulțumește cu puțin, că trăiește sub potențialul la care a fost creat, că trăiește viața „la relanti”.
NU, omul mulțumit nu trăiește viața „la relanti”, nu trăiește sub potențialul său, ci limitează de bună voie atragerea spre sine a resurselor și binecuvântărilor muncii sale!
El muncește și luptă ca și înainte, nu și-a plafonat aspirațiile și visele … pentru acestea va lupta mai departe. Însă, el trăiește viața dincolo de plafonul ego-ului său, dincolo de visul său pământesc mărunt care gravitează în jurul persoanei și împlinirii sale.
Cineva a luat decizia ca în anul 2012 să dăruiască mai mult decât în anul 2011.
Un mod simplu și la îndemâna oricui, chiar și a copiilor, de a dărui mai mult – fără a câștiga mai mult, este acela de a cheltui mai puțin pentru sine.
A coborâ plafonul mulțumirii nu este o blazare, ci un mijloc prin care îndrepți o parte din resursele și binecuvântările dinspre tine spre ceilalți.
Mulțumirea zice: „ajunge pentru mine, să meargă și la alții”!
Un om mulțumit este un om care se gândește și la alții!
Un om mulțumit, zdrobit de lepădarea de sine, este ca o conductă prin care binecuvântările se deplasează dintrun loc în altul, de la o persoană la alta, udând sufletele însetate.
Un om nemulțumit, nezdrobit, este ca o găleată, care ține pentru ea, atrage spre ea, chiar dacă dă afară și se risipește.
Nemulțumitul stă în găleata lui, se spală în durerea lui și dormitează în apa lui. Nemulțumitul este și va fi mereu un om înghesuit de micimea orizontului și sărăcia resurselor.
Dacă, în ultima vreme, te tot auzi plângându-te de alții, mereu nemulțumit de ceva, înseamnă că ai ajuns ca o găleată sau ești ca și băiețelul din găleată!
A sosit vremea să ieși din găleată, să bei din izvorul apelor vii și să lași să curgă, din abundență, și spre alții stropii de apă vie!