Luna decembrie aduce cu ea necesarele momente și ore de reflectare asupra deja trecutului an. Retrospectiva, privirea înapoi, este necesară înaintea privirii înainte, așa cum bine scria și Steve Jobs: “You can’t connect the dots looking forward; you can only connect them looking backwards. So you have to trust that the dots will somehow connect in your future”. Atât privitul înapoi cât și apoi privitul înainte trebuiesc făcute de pe fundamentul unei încrederi de copil în iubirea, bunătatea și purtarea de grijă a Tatălui din cer, cu ochii inimii curățați de amărăciune și răutate, cu deschiderea minții spre a vedea și mărturisi intervențiile miraculoase din partea cerului. În această postare voi continua retrospectiva mea asupra anului de grație 2015.
Mesajele inconștiente ale copilăriei
Dacă nu-mi fac răgaz acum să mă uit cu uimire și agerime peste lunile anului aproape trecut, când o să am curajul de a face călătoria prin labirintul întunecat sau încețoșat al copilăriei? Suntem noi conștienți că cele mai multe trăiri și decizii din 2015 au fost puternic influențate de convingerile limitative și distorsionate pe care ni le-am format pe când eram copii? Câtă minte aveam noi atunci? Cine ne-a ajutat să le formăm, dar să le schimbăm?
Am avut o copilărie bună și frumoasă, zic eu, fără să neg greutățile ei. Am căutat, cât am știut mai bine, să fiu și să fac pe placul mamei Maria și tatălui Ioan. Dar, nu am ajuns niciodată la standardul cerut de pretențiile lor. Mereu era loc de mai mult și de mai bine. Când vizionam împreună la TV un sportiv care cucerea o medalie, tatăl meu zicea în glumă: ”Ce mi-aș dori să am și eu un asemenea băiat!”. Sau dacă interpreta cineva un cântec deosebit, zicea: ”Ce mi-aș dori și eu să am un asemenea băiat sau fată, care să fie cântăreț bun!”.
Eu sunt convins că tatăl meu nu-mi dorea răul și nici să mă umilească, el dorea să mă provoace să ridic ștafeta dedicării mele spre niveluri de excelență. Eu știu, acum, că mă iubea și-mi dorea tot binele din lume, însă mesajul subliminal pe care l-a primit băiețelul Gili, în mod repetat și variat, a fost acesta: ”Nu ești destul de bun … ca să ajungi ca ei, cei de la TV!”. Da, văd că-ți dai silința să fii băiat cuminte, ascultător și harnic, văd că nu-mi ieși din cuvinte, văd că nu mă provoci cu rebeliunea ta, văd că o ajuți pe mămica ta, văd că … dar, ”nu faci destul de mult și nu ești destul de bun”.
Mesajul acesta a fost confirmat apoi și la grădiniță și la școală. Locul 1 era ocupat de alții, iar eu, cu toate străduințele mele, puteam ajunge doar pe locul trei sau doi. Așa am crezut, așa mi s-a întâmplat. Așa mi s-a întâmplat, așa am crezut. Chiar dacă am ajuns să mi se întâmple să fiu si pe primul loc, am zis că este excepție și am ales să cred că, într-o orchestră eu știu să cânt și să fiu doar vioara a 2-a. Nu eram destul de bun pentru a fi vioara întâi. Nu meritam să fiu vioara întâi. Nu puteam trece înaintea altora ca să fiu vioara întâi. Decât să fiu în atenția, lumina și locul vioarei întâi, am ales că este mai bine în umbra vioarei întâi. Când simți că nu ești destul de bun, comfortul umbrei este de preferat poverii luminii.
De câte ori a trebuit să aud mesajul iubirii lui Dumnezeu care mă acceptă așa cum sunt, care nu mă compară cu alții, nu mă evaluează săptămânal, după fiecare predică sau postare? De câte ori a trebuit să simt că sunt destul de bun, că nu mai am nimic de dovedit, nimic de apărat, nimic de protejat? De câte ori a trebuit băiețelul Gili să fie asigurat de Tatăl din cer că este destul de bun pentru a fi iubibil, ca să se bazeze apoi nu pe ce spun cei de afară, ci pe asigurarea lăuntrică venită din partea Duhului Sfânt? De câte ori trebuie să-ți spună Dumnezeu că ești acceptat/ă fără a dovedi că meriți acest lucru, că ești destul de bun/ă pentru a primi har ca și ceilalți premianți merituoși?
Când băiețelul sau fetița din noi se maturizează în dragostea profundă a lui Dumnezeu, atunci nu mai avem nimic de demonstrat sau de dovedit, nici părinților care poate au murit și nici chiar nouă înșine. În dragostea lui Dumnezeu suntem suficienți de buni, acum și aici, pentru a trăi la standarde mai înalte, apoi și acolo. În dragostea oamenilor, baza de plecare sunt performanțele, realizările și meritele. În dragostea lui Dumnezeu, baza de plecare este acceptarea, odihna și îndestularea. Dumnezeu te pune întâi în căruța harului, la odihnă și îndestulare, ca apoi să te pună să tragi la ea, ca un cal, alături de alții. Oamenii te-ar pune direct la lucru, să tragi ca un cal, iar dacă chiar nu o să mai poți, s-ar putea să ți se facă hatârul de a fi aruncat în partea din spate a căruței. Știi că ești în etapa maturizării când ai scăpat de un mesaj inconștient și limitativ al copilăriei, când ajungi la trăirea și afirmarea cu încredere a adevărului următor: „There is nothing to prove and nothing to protect. I am who I am and it’s enough.” – Richard Rohr.
Conversații decisive, cruciale
Nu sunt genul de om căruia să-i placă dialogul controversat. Îmi place armonia și înțelegerea și susțin că este mai bine să treci cu vederea multe lucruri neînțelese decât să porți conversații dificile cu persoane versate. Cel puțin așa eram, până nu de mult. Cartea ”Conversații decisive” apărută la Editura Amaltea și expunerea lui Joseph Grenny (unul dintre autori) de la Global Leadership Summit (GLS) au venit la momentul oportun pentru mine. Mi-am dat seama clar, încă o dată, că a sosit vremea să mă maturizez, să îmi fac curajul de a purta anumite conversații cu miză mare, cu încărcătură și intensitate emoțională înaltă. Astfel de conversații le-am tot evitat pentru că erau prea riscante, pierderea potențială fiind prea mare ca să-mi pot permite atunci luxul respectiv. Motivația principală pentru evitarea lor a fost, și încă mai este pentru mine, frica. Frica de a nu pierde oamenii și relațiile, frica de a părea că cer prea mult de la ei și că, în final, lucrurile vor lua o întorsătură proastă. Dacă nu mi se cerea o discuție frontală, nu aveam motiv s-o caut eu, de frica pierderii situației și beneficiilor existente. Mai bine să fie așa cum este acum, decât să fie și mai rău, după aceea.
Anul acesta am avut trei conversații decisive. Toate acestea au fost provocate de către mine, asumându-mi riscul de a primi răspuns negativ, de a crea distanță în relații, ba chiar și de a ieși în pierdere financiară. Puteam să las să mai meargă lucrurile tot așa, să nu zgândăresc cu bățul albinele din stup, dar am ales să mă risc, să-mi ies din confortul tipologiei 6 (pe Eneagramă). Din astfel de conversații, uneori ieși victorios, cu beneficii și câștiguri. Alteori, ele se finalizează nefericit: pozițile rămân neschimbate, divergențele ireconciliabile, sentimentele învolburate, distanțarea inevitabilă.
În cazul meu, toate cele trei conversații cruciale au scos la suprafață, la vedere, ceea ce exista în profunzime, în ascuns: distanțare relațională de kilometri, deși părea că este de câțiva metri. Toate cele trei conversații dificile mi-au lăsat un gust amar și m-au lăsat în pierdere. Cu toate acestea, după ce s-au limpezit și liniștit apele interioare ale inimii, am știut în duhul meu, că am făcut ceea ce trebuia făcut. Anumite lucruri au trebuit spuse, altele au fost clarificate, iar altele n-au apucat să fie spuse și au rămas pitite în negura tăcerii.
La acele capitole relaționale ale vieții a trebuit să întorc cu durere pagina pentru că nu se mai scria nimic acolo, erau doar locuri goale, fără cuvinte și semnificații. Întoarcerea paginilor mi-a adus un sentiment de eliberare și a însemnat un pas făcut cu încredere spre Cel care ”îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte”. Anul acesta am întors niște file în cartea vieții. Altele noi așteaptă să fie scrise. Cele vechi s-au dus, cu personaje cu tot. În cele vechi și în cele noi însă, rămâne personajul principal, Scriitorul iscusit, care scrie cu cerneală invizibilă pe fiecare pagină a vieții mele. Îmi va fi El oare îndeajuns și în următoarele capitole? Cred și nădăjduiesc, ajută necredinței mele!
Corbii inspirați
Prin multe și variate canale de comunicare am fost inundat în acest an cu puhoaie de mesaje despre subiectul ”mulțumirii”. Dumnezeu s-a întrecut pe Sine în a-mi transmite că deprinderea inimii cu practica mulțumirii este ceva strategic pentru sănătatea trupului și maturizarea sufletului. Apostolul Pavel consideră că mulțumirea ar trebui să fie ca și respirația (1 Tes 5:18), ceva vital pentru sănătatea spiritului, o specialitate aflată permanent în ”meniul zilei”. Cum starea mea este unul de angajat part time, jumătatea de pâine ”cea de fiecare zi” este asigurată prin grația Lui și a unui sponsor (binefăcător). Celelalte felii de pâine necesare traiului sunt trimise prin ordin de sus, la momentele potrivite, prin niște binefăcători numiți ”corbi”.
Lucrul de care sunt mulțumitor Celui de sus și faptul uimitor este că acești corbi discreți și binevoitori au fost inspirați de sus în generozitatea lor. Au primit semnalul de sus, au ascultat și s-au transformat în mâna Lui întinsă către mine. În astfel de situații Cristos joacă la ambele capete: Cristos m-a ajutat pe mine prin ei iar ei, când m-au ajutat pe mine, au făcut-o pentru Cristos. Dumnezeul abundenței să le răsplătească însutit tuturor milostivirea.
Implantele și schimbarea
Din nevegherea tinereții mele, nespălatul pe dinți regulat și netratarea la timp a cariilor am ajuns să pierd, în timp, doi dinți din zona frontală. Am căutat să amân etapa implantelor, cât s-a putut de muuuuult. Prietenii care au trecut prin așa ceva știu de ce. Am mai avut intervenții chirurgicale în trecut, la dinții pe care am sperat că pot fi recuperați, dar ei au sfârșit în ”a fi aruncați peste casă”. Orice intervenție chirurgicală este o traumă la nivelul trupului care necesită apoi un timp de vindecare. Însă inserarea de corpuri străine în corp implică un proces suplimentar al corpului de acceptare și integrare al acelui ”intrus”. Vindecarea și integrarea implantului în osul maxilar se produce în decurs de trei până la șase luni, într-un proces numit osteointegrare.
Iertați-mi detaliile tehnice care urmează, dar ele sunt relevante pentru însemnătatea lor în cele sufletești. Sub aspectul gradului integrării osoase se disting două situaţii: implantul osteoacceptat şi implantul osteotolerat. Implantul osteoacceptat presupune confecţionarea sa dintr-un biomaterial şi completa integrare în organism, dezvoltând un contact direct de interfaţă cu peretele osos în care s-a inserat. În celălalt caz, între suprafaţa implantului şi ţesutul osos se formează un ţesut fibro-conjunctiv care în timp duce la mobilitatea implantului și, în final, la eșecul tratamentului implanto – protetic.
Te felicit, dacă ai reușit să citești și să înțelegi termenii tehnici de mai sus. Paralela între strategia aplicată prin tehnica implantelor și strategia care ar trebui aplicată oamenilor în schimbare este izbitoare! Schimbarea este dificilă pentru cei mai mulți oameni. Schimbarea are o dimensiune traumatică, schimbarea doare. Schimbarea presupune să pierzi ceva prețios, să ți se extirpe ceva. Cu voie sau fără voie, schimbarea înseamnă că ceva este distrus, nimicit, zdrobit și înlocuit. Cu cât ești mai legat de acel ceva luat, cu atât durerea emoțională este mai mare.
Cu anestezice bune, tratament cu antibiotice și îngrijire adecvată, corpul omenesc are capacitatea de a se regenera și vindeca în timp. La fel este și cu sufletul. Cu jelire și îngrijire adecvată cu credință și dragoste, poate fi vindecat și refăcut la plinătatea forțelor. Te obișnuiești cu ideea că ceva nu-l mai ai, l-ai pierdut ireversibil. Cu implantul este însă altceva, este un corp introdus prin intruziune, pe care corpul se va lupta să-l accepte ca fiind al lui sau îl va respinge ca pe ceva străin, intolerabil. Minunea naturală cu implantul osteoacceptat este dată de integrarea osoasă a implantului care se realizează prin adeziunea funcțională directă între suprafaţa inertă a implantului şi ţesutul osos viu. Observați folosirea de cuvinte cheie ca și acceptare, adeziune, integrare și timpul necesar pentru testarea receptivității corpului la implant, de 3-6 luni.
Și acum să revenim la cele sufletești, la greutatea schimbării, la timpul necesar pentru recuperarea și vindecarea inimii trecute prin traumă. Haideți să aplicăm paralela cu implantul la schimbarea unei convingeri sau la adoptarea uneia noi, diferită de cea pe care o aveați în ”corpul” de convingeri. Gândește-te la ultima ta convingere pe care ai schimbat-o sau adoptat-o. Cât timp ți-a luat ca să o schimbi? Prin câte dureri și confuzii ai trecut? De câte ori nu ai vrut să te întorci înapoi și să renunți? Apreciază dacă ți-a luat mai puțin de 3 luni. Dacă da, atunci ești meseriaș/ă!
Dacă ai trecut de câțiva zeci de ani, schimbarea și adoptarea unei convingeri noi este grea, riscantă, dureroasă și costisitoare, ca și un implant dentar. Ca să nu vorbim teorii, să luăm un exemplu controversat din mediul creștin evanghelic: purtarea de podoabe. După ce m-am convertit, în perioda imediat următoare, mi s-au format și inoculat primul meu ”corp” de convingeri. Erau din mine, erau ale mele, erau ”eu”. Am muncit la convingeri, le-am testat, le-am rafinat, le-am acceptat și integrat. Multă vreme am fost bine și m-am simțit bine cu ele. Aceasta până când am ajuns la oraș și vestul a început să invadeze estul. În ”corpul” meu de convingeri purtarea de podoabe era ceva străin, de neacceptat, intolerabil.
Înainte ca să afli ce s-a întâmplat mai departe urmează … publicitate! Nu, nu ești la TV sau film, urmează să faci o pauză ca să-ți pui singur câteva întrebări. Poți să iei, ca material de lucru, chiar convingerea legată de podoabe sau oricare alta, din zona controversată. Ce vârstă aveai când ți-ai format această convingere? Care sunt textele biblice de bază care susțin convingerea ta? Cine au fost mentorii sau persoanele cu autoritate care ți-au insuflat-o și confirmat-o? Ce contexte de viață ți-au validat-o? Care au fost primele experiențe care ți-au adus îndoieli și semne de întrebare cu privire la soliditatea ei? Care texte biblice ai întâlnit ulterior și par s-o contrazică? Care au fost primele tale reacții când ai văzut și interacționat cu creștini autentici purtători de podoabe? Cât timp ți-a luat până ai acceptat că este posibil ca purtătorii de podoabe să nu fie inevitabil locuitori ai iadului? Câte nopți te-ai întrebat cine are dreptate și ai continuat cu îndârjire să crezi că tu ești dintre cei care au dreptate? Când ai avut curajul față de tine însuți să recunoști că ești nesigur pe tine, că s-ar putea ca părerea/convingerea purtătorilor de podoabe să nu fie cea rea, nebiblică, păcătoasă, străină?
De la acceptarea că și o altă convingere poate fi validă și până la adoptarea și integrarea ei este cale luuuuungă și grea. Este ca și procesul lung și anevoios asociat tratamentului cu implanturi dentare. Schimbarea convingerilor este grea și lungă, uneori extrem de dificilă pentru că este asociată, conștient sau inconștient, cu trădarea, cu lepădarea a ceea ce ai construit și păzit în ani sau zeci de ani. În plus, adoptarea unei convingeri pe care tu însuți ai condamnat-o în trecut, aduce cu sine sentimente de vinovăție și rușine.
Cum în mediul meu evanghelic norma era nepurtarea de podoabe, iar uniformitatea era impusă de sus în jos și de la dreapta la stânga și invers, convingerea mea nu a fost afectată aproape deloc în vremea comunismului. Când însă am văzut primele surori cântărețe de muzică creștină machiate și înzorzonate cu podoabe am fost șocat. Cum de Își permitea Duhul Sfânt să lucreze prin așa creștini libertini? Nu vede El că ele poartă podoabe și se îmbracă elegant, ca și lumea? Nu scrie clar în Biblie că este interzis să purtăm podoabe? Nu citim și respectăm noi toți aceeași Biblie? Aș fi fost gata să mă bat cu oricine pentru convingerea mea, chiar să mor pentru ea, nu față de ea. Nu eram gata, atunci.
Au foste necesare câteva ingrediente de bază care au contribuit la schimbarea convingerii mele:
1. Timpul. Nu sunt genul care să renunț ușor la convingeri. În plus sunt și ardelean, cuget mult până să iau o decizie majoră. În cazul cu podoabele am avut nevoie de aproape 3 ani pentru a o accepta și integra dinamic, nu static.
2. Studiul biblic inductiv și tematic, împreună cu profesori maturi, smeriți și înțelepți.
3. Experiențe și interacțiuni profunde cu creștini purtători de podoabe – cu convingeri diferite de ale mele.
4.Deschiderea minții la nou. Revizitarea și recalibrarea corpului inițial de convingeri.
5.Lărgirea inimii spre diversitate, extinderea dragostei.
6.Asumarea riscului de a trăi paradoxuri și hotărârea de a părăsi copilăria.
Iată unul dintre motivele pentru care mai avem printre noi …
- bătrâni fără măsele de minte și fără curajul de a iniția și promova schimbarea
- adulți cu gura și sufletul știrbit, fără îndrăzneala adoptării de convingeri (implante) și practici noi
- adulți cu dinți de lapte, hrăniți cu biberonul și legănați în brațele moi și calde ale ignoranței
- oameni care vor să facă imediat revoluție, dar să nu se schimbe mai nimic
- din ce în ce mai rar oameni cu convingeri noi, dispuși să treacă prin procesul de acceptare și integrare a unor convingeri noi
Fă-ți timp și reflectează.
Ce și câte convingeri noi ai adoptat în anul 2015?
Cât de nou și de proaspăt ești în lumea ta interioară?
Câtă bucurie și seninătate radiezi în jurul tău?
Ce-ți dorești de la anul nou?