Ne prinde bine să vedem cum erau și sunt instruiți călugării benedictini în virtutea smereniei.
Aveți mai jos un extras din Regula Sfântului Benedict cu privire la virtutea smereniei.
Sper să fie o delectare la citit și o bucurie la trăit!
VII. Despre smerenie
1 Dumnezeiasca Scriptură ne strigă nouă, fraţilor, zicându-ne: Oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat (Lc. 14, 11). 2 Spunându-ne aceasta, ne avertizează că orice înălţare este o formă de mândrie, 3 de care Profetul arată că se fereşte, zicând: Doamne, nu s-a trufit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine (Ps. 130, 1). 4 Dar cum? Dacă n-am avut cuget smerit, dacă m-am trufit în sinea mea; atunci îmi vei răsplăti sufletul ca pe un prunc înţărcat de maica sa (Ps. 130, 2)
5 De aceea, fraţilor, dacă vrem să ne suim pe culmea celei mai mari smerenii şi să ajungem degrabă la acea slavă cerească care se dobândeşte prin umilinţa vieţii de acum, 6 trebuie ca, urcând prin faptele noastre, să ridicăm scara aceea care i s-a arătat în vis lui Iacob şi pe care a văzut îngeri ce coborau şi urcau (cf. Gen. 28, 12). 7 Desigur, coborârea şi suirea înţelegem că nu sunt altceva decât coborârea trufiei şi înălţarea smereniei. 8 Scara aceea ridicată este viaţa noastră în lume, pe care, prin smerenia inimii, Domnul o ridică la cer. 9 Marginile acelei scări spunem că sunt sufletul şi trupul nostru, între care chemarea dumnezeiască a aşezat diferite trepte ale smereniei sau nevoinţei pe care trebuie să urcăm.
10 Astfel, prima treaptă a smereniei e când omul, având pururi înaintea ochilor frica de Dumnezeu, alungă cu totul uitarea 11 şi îşi aduce mereu aminte de toate poruncile lui Dumnezeu. El cugetă tot timpul în mintea sa cum celor ce-L nesocotesc pe Dumnezeu li se încinge focul gheenei cel înteţit de păcatele lor, pe când celor ce se tem de El le este pregătită viaţa veşnică. 12 Şi, păzindu-se în tot ceasul de păcate şi de patimi, fie ele ale gândurilor, ale gurii, ale mâinilor, picioarelor sau ale voii proprii, dar şi de poftele trupului, 13 omul să-şi dea seama că Dumnezeu îl priveşte tot timpul din cer, iar faptele sale sunt văzute pretutindeni de privirea Dumnezeirii şi Îi sunt vestite în fiecare ceas de îngeri. 14 Profetul ne dovedeşte acest lucru când arată că Dumnezeu este prezent necontenit în gândurile noastre, zicând: Dumnezeu, care cercetează inimile şi rărunchii (Ps. 7, 9). 15 Apoi, Domnul cunoaşte gândurile oamenilor (Ps. 93, 11). 16 Şi iarăşi zice: Tu ai priceput gândurile mele de departe (Ps. 138, 2) 17 şi: gândul omului se va mărturisi Ţie (Ps. 75, 10). 18 De aceea, pentru a se feri de gândurile sale rele, fratele sârguincios să zică mereu în inima sa: Atunci voi fi fără prihană înaintea Lui, când mă voi păzi de fărădelegea mea (Ps. 17, 26). 19 Suntem opriţi, apoi, să ne împlinim propria voie, deoarece Scriptura ne spune: De la poftele tale întoarce-te (Sir. 18, 30). 20 Iarăşi, când ne rugăm, îi cerem lui Dumnezeu să se facă voia Sa întru noi (cf. Mt. 6, 10). 21 Aşadar, ne învăţăm pe bună dreptate să nu ne facem voile, dacă ţinem seamă de ceea ce spune Scriptura: Multe căi li se par oamenilor drepte, dar capătul lor duce în fundul iadului (Prov. 16, 25) 22 şi dacă ne temem, totodată, de ceea ce s-a zis despre cei nepăsători: Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru voile lor (Ps. 13, 1). 23 Să credem, tot aşa, că Dumnezeu e de faţă ori de câte ori ne lăsăm în voia poftelor trupului, căci Profetul zice Domnului: Înaintea Ta este toată dorirea mea (Ps. 37, 9). 24 Trebuie, prin urmare, să ne păzim de pofta rea, fiindcă moartea pândeşte la începutul desfătării. 25 De aceea, Scriptura porunceşte, zicând: Nu umbla după poftele tale (Sir. 18, 30). 26 De vreme ce ochii Domnului veghează asupra celor buni şi a celor răi (Prov. 15, 3) 27 şi Domnul priveşte mereu din cer la fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care înţelege sau care Îl caută pe Dumnezeu (Ps. 13, 2), 28 iar faptele noastre Îi sunt vestite Domnului zi şi noapte de către îngerii trimişi nouă, 29 se cade să ne păzim în tot ceasul, fraţilor, precum zice Profetul în psalm, ca să nu ne vadă vreodată Dumnezeu abătându-ne spre rău şi devenind netrebnici 30 şi, iertându-ne de această dată – căci El e bun şi aşteaptă îndreptarea noastră – să ne spună mai târziu: Acestea ai făcut şi am tăcut (Ps. 49, 22).
31 A doua treaptă a smereniei e când omul nu-şi iubeşte voia proprie şi nu se bucură să-şi împlinească dorinţele, 32 ci urmează prin fapte cuvântul Domnului care zice: N-am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis (In. 6, 38). 33 La fel zice Scriptura: Voia proprie duce la pedeapsă, dar nevoinţa aduce cununa.
34 La a treia treaptă a smereniei se ajunge când cineva se supune cu toată ascultarea unuia mai mare din dragoste pentru Dumnezeu, urmând Domnului, despre care Apostolul spune că S-a făcut ascultător până la moarte (Filip. 2, 8).
35 La a patra treaptă a smereniei se suie cel ce, chiar dacă se loveşte de greutăţi şi împotriviri în ascultarea sa, ba chiar dacă i s-ar aduce şi jigniri, le primeşte cu conştiinţă senină şi răbdare. 36 Suportând toate, nu oboseşte şi nu renunţă, căci zice Scriptura: Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt. 10, 22) 37 şi: Să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul (Ps. 26, 20). 38 Şi, arătând că cel credincios se cuvine să îndure toate pentru Domnul, chiar şi cele potrivnice, zice în numele celor suferinzi: Pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere (Ps. 43, 24; Rom. 8, 36). 39 Dar, fiind încredinţaţi de nădejdea dumnezeieştii răsplătiri, ei continuă, zicând cu bucurie: Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit (Rom. 8, 37). 40 Iarăşi, în alt loc zice Scriptura: Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul; prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri în spinarea noastră (Ps. 65, 9-10). 41 Şi, ca să ne arate că se cuvine să ne supunem unui întâi-stătător, continuă zicând: Pus-ai oameni peste capetele noastre (Ps. 65, 11). 42 Totodată, împlinind prin răbdare porunca Domnului în strâmtorări şi defăimări, cei loviţi peste un obraz îl întorc şi pe celălalt; celui ce le ia haina, îi dau şi mantaua; când sunt siliţi să meargă o milă, merg două (cf. Mt. 5, 39-41); 43 împreună cu apostolul Pavel, îi suportă pe fraţii mincinoşi (cf. II Cor. 11, 26), îndură prigoană şi îi binecuvântează pe cei ce îi blestemă (cf. I Cor. 4, 12).
44 La a cincea treaptă a smereniei ajunge cel ce nu ascunde de abatele său niciunul din gândurile rele care îi vin în inimă şi din păcatele pe care le-a săvârşit în taină, ci i le descoperă pe toate prin mărturisire smerită. 45 Scriptura ne îndeamnă la aceasta, zicând: Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El (Ps. 36, 5). 46 Şi iarăşi zice: Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui (Ps. 105, 1; Ps. 117, 1). 47 Şi iar spune Profetul: Păcatul meu Ţi l-am făcut cunoscut şi fărădelegile mele nu le-am acoperit. 48 Zis-am: Mă voi osândi pentru fărădelegile mele înaintea Domnului, şi Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele (Ps. 31, 5-6).
49 La a şasea treaptă a smereniei se suie monahul, dacă se mulţumeşte cu lucrurile cele mai rele şi cele mai de pe urmă şi se socoteşte pe sine slugă rea şi nevrednică în orice sarcină i s-ar încredinţa, 50 zicându-şi cu Profetul: Ajunsesem un neisprăvit şi nu ştiam; ca un dobitoc m-am făcut înaintea Ta, dar eu sunt pururea cu Tine (Ps. 72, 22).
51 La a şaptea treaptă a smereniei ajunge cel ce spune nu numai din gură că e mai prejos şi mai nenorocit decât toţi, ci e convins de aceasta în adâncul inimii sale, 52 umilindu-se şi zicând cu Profetul: Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului (Ps. 21, 7); 53 Înălţat am fost şi m-am smerit şi m-am ruşinat (Ps. 87, 16). 54 Şi iarăşi: Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Ps. 118, 71).
55 A opta treaptă a smereniei e ca monahul să nu facă nimic în afară de ceea ce îl îndeamnă Regula de obşte a mânăstirii ori pilda celor mai mari.
56 Pe a noua treaptă a smereniei va ajunge monahul dacă îşi înfrânează limba să nu vorbească şi, având darul tăcerii, nu grăieşte până nu e întrebat, 57 căci Scriptura arată că din mulţimea cuvintelor omul nu scapă fără de păcat (Prov. 10, 19) 58 şi că bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ (Ps. 139, 11).
59 Treapta a zecea a smereniei este a celui ce nu e uşuratic şi grabnic la râs, fiindcă stă scris: Prostul, când râde, îşi înalţă glasul (Sir. 21, 22).
60 A unsprezecea treaptă a smereniei pretinde monahului ca, atunci când vorbeşte, să o facă lin şi fără a râde, rostind cu smerenie şi seriozitate cuvinte puţine şi cu înţeles. Să nu-şi ridice glasul, 61 căci s-a scris: Înţeleptul se cunoaşte după puţinătatea vorbelor.
62 La a douăsprezecea treaptă a smereniei ajunge monahul dacă e smerit nu numai în inimă, ci dacă îşi dovedeşte smerenia chiar şi prin trupul său înaintea celor ce îl văd. 63 Astfel, când şade, umblă sau stă în picioare, la slujbele dumnezeieşti, în biserică, în mânăstire, în grădină, pe drum, pe câmp sau oriunde, să aibă mereu capul plecat şi privirea aţintită spre pământ. 64 Socotindu-se tot timpul vinovat pentru păcatele sale, să-şi închipuie că se află deja la înfricoşata judecată, 65 repetându-şi mereu în inima sa cuvintele pe care vameşul din Evanghelie le-a rostit cu ochii aţintiţi la pământ: Doamne, eu, păcătosul, nu sunt vrednic să-mi ridic ochii spre cer (Lc. 18, 13). 66 Şi iarăşi, cu Profetul: Plecatu-m-am şi m-am smerit foarte (Ps. 37, 7).
67 Astfel, suind toate aceste trepte ale smereniei, monahul va ajunge îndată la acea dragoste de Dumnezeu care, fiind desăvârşită, izgoneşte frica (cf. I In 4, 18). 68 Printr-însa va începe să păzească toate câte înainte le respecta cu spaimă fără nicio osteneală, dintr-o obişnuinţă firească, 69 de acum înainte nu de frica gheenei, ci din dragoste pentru Hristos, datorită bunului obicei şi desfătării virtuţilor. 70 Domnul se va îndura să dovedească toate acestea în slujitorul său, pe care Duhul Sfânt l-a curăţit de patimi şi păcate.