Categorii
02 Februarie Virtuti si Vicii

Spitalul, adultul și copilul

Miercuri seara, pe la ora 23.00,  jucam fotbal cu băieții buni; eram în poartă – aveam abonament de portar, postul unde primești mingi în față, la stomac sau în alte locuri sensibile și esențiale. Am prins o minge de la adversari și am zis să inițiez rapid un contraatac; îmi arunc mingea în față și încep să driblez îndreptându-mă spre terenul advers; mai făcusem lucrul acesta și altă dată. Realizez ca m-am cam depărtat de poarta mea și că am poziție bună de șut la cealaltă poartă așa că încerc să dau lovitura de gol. Am lovit mingea cu sete de gol, numai că am lovit mai mult … podeaua decât mingea! Osul tarsian a cedat. Câteva minute mai târziu, intram pe … poarta spitalului Județean: un adult îndurerat, confuz și cu mersul șchiopătat. După cum se mișcau doctorii, timpul stătea în loc și evenimentele se derulau cu încetinitorul; eram la urgențe, dar nimeni nu era grăbit! Mi-am spus datele personale la doamna de la registratură și aștept; apoi intru în alt hol și iar aștept. Vine un medic, mă intervievează scurt și pleacă; iar aștept. Simt că începe să mă enerveze faptul că sunt ca o piesă pe o bandă rulantă și nimeni nu-mi spune ce fază urmează. Stau, aștept și fierb la foc încet.

Mă trezesc că un cărucior cu rotile se oprește lângă mine. Șoferul, un domn brunet amabil, cu mustață și fără dinți în față, mă invită să mă așez pe scaun. Așteptăm din nou, până se va întregi lotul de fracturați care vor fi escortați să li se facă radiografii. În sfârșit, suntem trei care ne îndreptăm spre sala de „ședințe foto”: unul merge pe picioarele lui, altul este dus pe pe targă și eu, dus în cărucior. Mă simțeam răsfățat: nu făceam nimic, căruciorul știa să meargă „singur”, iar lumea se mișca în jurul meu . Ce senzație plăcută și surprinzătoare!

De când eram mic nu m-a mai plimbat nimeni cu căruciorul! Fratele meu mai mare, Nicu, îmi  mai amintea, câteodată, cât de mult m-a plimbat și alergat el cu căruciorul pe ulița prăfuită a copilăriei; atâta mă plimba până când nu mai eram alb la față, decât la ochi, restul era praf negricios lipit de pielea mea.
Noi toți avem nevoie, din când în când, de un loc în care să putem fi copii!
Plimbatul cu căruciorul prin spital, a fost un prilej în care am retrăit momente de copilărie. Spitalul nu este un context plăcut, dar adultul plimbat cu căruciorul a experimentat trăirile și bucuriile necenzurate ale copilului.
Puteam să-mi plâng de milă, că am ajuns să mă care alții cu căruciorul. Puteam să mă plâng de sistemul sanitar rămânesc – nimic nou sub soare. Dar, puteam să mă bucur de un gram de copilărie oferit întrun loc neprimitor, locul durerii și al plânsului.

După ce am făcut poze, pe gratis, am fost dus cu căruciorul la „cumpărături” – la magazinul de „pantofi” croiți după piciorul clientului (pacientului). Am ales o cizmuliță de … ghips; era cam scumpă dar, era la ofertă! Exact mărimea mea, și mi-au făcut-o pe loc. După ce am încălțat-o pe piciorul drept, căruciorul a făcut stânga-mprejur. Știam că prietenia noastră se va răci curând.

Câteva ore mai târziu, ieșeam pe poarta spitalului: un adult îndurerat, neliniștit și frământat de schimbările survenite peste noapte și un copil liniștit, dus cu gândul și cu căruciorul spre lumea din care scăpase pentru puțină vreme.

(Visited 38 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *