Ștefan, de la diacon la martir

Ideea acestui articol mi-a venit în urmă cu 3 săptămâni, pe când citeam o carte superbă despre contextul istoric, politic, social și religios în care s-au convocat marile sinoade bisericești din secolele IV-VI. Această perioadă, tulbure și tulburătoare, a fost marcată de conflicte ideologice violente, dispute religioase polarizante, manevre politice ingenioase și comploturi sângeroase atât de înverșunate încât ”lupta pentru credința cea dreaptă a devenit mai importantă decât credința însăși”.

Asasinarea lui Charlie Kirk, eveniment care a șocat întreaga lume, a venit ca și o confirmare că postarea aceasta despre martirizarea lui Ștefan sondează agresivitatea fenomenului religios și aduce la vedere un element uitat și negat și anume, natura violentă a omului și fenomenului religios.

Am urmărit câteva din dezbaterile lui Charlie Kirk. Era educat în dezbateri și polemici, dar și dăruit de Dumnezeu să poată combate într-un mod inteligent și penetrant pozițiile interlocutorilor săi, tineri sau adulți, bărbați sau femei, pro sau anti orice. Viziunea și pasiunea lui de a merge sistematic în campusurile unversităților americane, în locurile în care se face educația generației tinere, a fost ceva unic și cutremurător pentru cei care își vedeau făcute praf, în public, ideile lor progresiste.

Dar, să revenim la oile noastre, adică la Ștefan, bărbatul care apare pe scena publică cu ocazia primei crize generale în biserica din Ierusalim.  Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a adus un seceriș extrem de bogat bisericii din Ierusalim, adică o creștere explozivă, de la câteva sute la câteva mii de convertiți. Pe oricare dintre noi ne-ar copleși această avalanșă de sfinți născuți peste noapte, nu însă și pe biserica apostolică.

Biserica era pregătită să asimileze miile de convertiți peste noapte în casele aristocraților ospitalieri, ce deveniseră creștini în perioada lucrării lui Isus (Ioan 12:42). Atunci au fost ucenici în ascuns, acum erau ucenici și gazde la vedere. Casa și masa lor erau la dispoziția Domnului, găzduind biserici în case, părtășii la mese și ore de rugăciune.

Și când aceasta nu a mai fost suficient, au trecut la nivelul următor, la vânzarea terenurilor care le aveau pentru investiții (Fapte 4:34). Inițial, au făcut investiția pentru venituri pe pământ, apoi le-au vândut și au împărțit banii pentru hrănirea celor săraci (venituri în cer). Au făcut ceea ce nu a putut face tânărul bogat (Marcu 10:21). Exlozia de generozitate a celor bogați a condus la eliminarea sărăciei printre membrii megabisericii din Ierusalim. Vorbim despre o realitate de vis într-o societate antică, în care sărăcia era la ea acasă!

În această atmosferă de vis, de cer trăit pe pământ, apare de nicăieri moartea năpraznică a unui cuplu de bogați, care își vânduseră terenul și au mințit cu privire la prețul vânzării. Erau parte din grupul de sponsori ai bisericii. Confruntarea lor nu s-a făcut în privat, nu în biroul apostolic, ci în public, direct în adunare. Cine ar mai îndrăzni oare azi, să-și confrunte sponsorii în public? Petru a făcut-o și a rostit cuvinele care au adus moartea subită, instantanee, șocantă a unor membri importanți ai bisericii.

Ori de câte ori o biserică este în creștere și se ocupă de oameni și binele lor, anumite categorii dezavantajate vor fi atrase de dragostea și purtarea de grijă. În acest caz, au fost văduvele. În entuziasmul general al creșterii numerice și a intensificării persecuțiilor, s-a neglijat în interior purtarea de grijă față de nevoile zilnice ale văduvelor. Nu la toate văduvele, ci doar unele, elenistele, cele care vorbeau grecește.

O zi, două, trei, au răbdat ele în tăcere și nemulțumire, apoi au cârtit și până la urmă conflictul s-a întețit. Nu s-a putut stinge, au trebuit să fie înștiințați apostolii. Iar aceștia aveau deja agenda plină. Asta le mai trebuia: să facă și munca de diaconat! Au respins categoric slujba, dar au venit cu soluția constructivă și participativă: ”alegeți dinter voi 7 bărbați vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune”! Iar primul pe listă a fost … Ștefan!

Partea intrigantă a soluționării crizei diaconale o reprezintă acest Ștefan din capul listei, care imediat ce este împuternicit pentru slujba aceasta, trece la o altă slujbă. Ignoră toată autoritatea apostolică și se apucă de altceva. Le ia fața apostolilor, luându-le slujba, pardon, făcând ceea ce făceau ei cu autoritate apostolică, semne și minuni (Fapte 6:8). Dacă s-ar fi oprit aici, poate că tuturora le-ar fi fost mai bine. Dar, Ștefan, avea ceva de împărțit cu iudeii dintr-o sinagogă multi națională (multi etnică). A luat bățul și a intrat în cuibul cu viespi.

Una este să stai printre albine, să fii parte din stup și să aperi credința albinelor. Mai primești înțepături, dar ești în siguranța stupului și aperi credința de acolo. Mai tragi câte o lovitură de artilerie către inamicii dinafara stupului și atât. Atitudinea este una defensivă. Apologetul are tranșee, are argumente, are siguranța credincioșilor și de aici luptă ca să respingă atacurile invadatorilor.

Alta este să lași siguranța stupului și să invadezi cuibul viespilor, să ataci credința dușmanilor și să demolezi convingerile lor. Polemistul are atitudine ofensivă. El părăsește confortul de acasă și intră pe teritoriul altora. Se riscă să meargă la ei, să-i înfrunte acolo unde ei se simt siguri și majoritari. Polemistul iubește dezbaterea și lupta de idei mai mult decât viața lui însuși. Chemarea lui este riscul și argumentarea, critica și contestarea ideilor altora. Tonul pasional și convingător este perceput de mulți, inclusiv de către creștini, ca fiind agresiv și provocator.

Urmărind secvențial narațiunea vieții lui Ștefan, nu poți să nu vezi că el nu putea sta liniștit în biserica din Ierusalim împărțind hrana în mod echitabil la toate văduvele. Posibil să fi făcut aceasta, câteva săptămâni. Dar apoi, s-a dus nerăbdător și necruțător spre cuibul cu viespi din siangoga Izbăviților (Fapte 6:9). Ce a făcut acolo? A început să dialogheze elegant despre ultimele știri politice și economice? Nu, a intrat în dezbateri și polemici, pe care le câștiga pe terenul lor. Umilitor pentru ei. Dar, umilința se plătește!

Au făcut ceea ce a făcut și Cain. Au pus la cale îndepărtarea concurenței care umilește. Au complotat, au manipulat opinia publică, au făcut manevre politice ca să-l considere pe Ștefan un eretic, unul care merită să moară, să fie condamnat la moarte și împroșcat cu pietre. Polemistul, prin profilul său, este un luptător super echipat trimis să acționeze în spatele liniilor inamice, este un soldat condamnat la moarte!

Când observi evoluția lui Ștefan din Fapte 6 și 7 aproape că anticipezi că sfârșitul lui este aproape. Și așa a fost. A murit ca și un erou al credinței. A fost omorât de către oameni religioși, pasionați ca și el.
Ștefan i-a confruntat și demascat pe cei care îl împroșcau cu pietre până în ultimul moment al vieții sale. A murit vorbind despre Isus.  A murit violent. A murit singur. A murit ca un martir!

Nu știam nimic de Charlie Kirk, până la vestea morții sale. Apoi am dat filmul vieții lui înapoi și am văzut asemănările cu Ștefan. Ce pasiune, ce curaj, cu argumentare strălucitoare! Cât de enervant putea să fie pentru interlocutor. Ori cât de elegant și politicos se străduia să fie, răspunsurile sale debusolau și dărâmau interlocutorul, de față cu toată lumea. Ori cât de tare ai fi, să fii făcut k.o. în fața atâtor oameni era ceva stânjenitor, umilitor, enervant.

Un element contrastant din discursul unui polemist este că înălțarea lui Cristos se face prin coborârea și doborârea altor zeități. Un apologet se străduie să ridice credința și pe Cristos deasupra tuturor. Un polemist face asta, dar duce treaba la un nivel mai jos: doboară, distruge fundamentele credinței altora. Asertivitatea și pasiunea polemistului atrage și stîrnește agresivitatea omului religios care se vede rămas fără argumente și dovezi. Vulnerabilitatea dezvăluită și umilința cer un răspuns urgent și violent, la fel ca și al lui Cain.

Ștefan a mers pe calea lui Isus, care a fost omorât pentru afirmațiile Sale îndrăznețe și enervante, pentru acțiunile Sale subversibe la adresa templului și autorităților religioase. Acestea au găsit răspunsul pe calea lui Cain. L-au condamnat la moarte, moarte lentă și violentă!
Ucenicii s-au împrăștiat.

După martirizarea lui Ștefan a început persecuția.
Aceasta se întâmpla în Orientul mijlociu, sub tutela lui Saul.
Biserica s-a împrăștiat.
Unii, nu s-au bucurat.

După martirizarea lui Charlie Kirk a început revoluția și trezirea.
Aceasta se întâmplă în America, sub tutela președintelui Trump.
Biserica s-a adunat, ca un trup. Pe stadion, pe rețele de socializare.
Apoi se va împrăștia.

Violența omului religios și martirajul nu se vor opri aici.
Ele vor continua, până la sfârșit (Apoc 11.7).
Să nu ne amăgim cu iluzii despre pacea lumii și pacea în biserică.

Unii vor sta cuminți în stup, iar alții vor stârni … viespile.
Ele vor ataca și vor lovi.
Unii vor pleca, ca și eroi, martiri.
Alții, se vor împrăștia, ca străini și călători!